Get Adobe Flash player

01.Introducere

MOKUSO

Meditaţia în artele marţiale o putem aşeza la rang superior fără reţineri, fiind definită ca descoperitoare, păstrătoare şi creatoare pentru sensurile adânci râvnite de luptător. Desăvârşirea practicii Mokuso constă în renaşterea începuturilor reale simple în sufletul omului şi astfel în înlăturarea nenumăratelor frâne impuse de civilizaţie.

Antrenamentul în dojo este de cea mai mare importanţă în evoluţia tehnicii de meditaţie deoarece practicanţii sunt toţi direcţionaţi mintal şi energetic. Mediul propice astfel generat este hotărâtor pentru buna desfăşurare a antrenamentului în comun şi în aceeaşi măsură a celui individual.

1. Atitudinea în faţa exerciţiului Mokuso.

Ne aşezăm fără motivaţie bine conturată, fără scop precis, ne străduim să fim doar prezenţi „ aici şi acum ”.

2. Aşezarea în Seiza.

Sei semnifică forţa, stabilitatea; Za – poziţia aşezat; aşadar vom adopta o postură puternică, aşezându-ne în genunchi cu fesele pe călcâie.

Puncte importante :

a) Ceafa bine întinsă astfel încât să nu formeze o linie curbă ( se eliberează astfel reţelele nervoase din această regiune, acţiune care are ca rezultat destinderea întregului sistem nervos, păstrarea stării de veghe, limpezirea minţii ).

b) Coloana vertebrală dorsală perfect verticală.

c) Umerii relaxaţi, dar nu căzuţi în faţă, ci menţinuţi în planul spatelui.

d) Coloana lombară nu prezintă nici un fel de curbură ( raţiunile acestei acţiuni sunt legate tot de deschiderea căilor energetice ); acest lucru se realizează prin împingerea bazinului înainte la nivelul celei de-a cincea vertebre lombare.

e) Abdomenul destins.

f) Nasul pe verticala ombilicului.

g) Vârful limbii atinge cerul gurii ( un element suplimentar de asigurare a stării de veghe ).

h) După aşezare se caută poziţia echilibrului optim prin mişcări stânga-dreapta de mică amplitudine până la găsirea sprijinului adecvat.

i) Palma stângă se aşează în cea dreaptă, ambele privind în sus, degetele mari se ating şi se menţin într-o uşoară tensiune la nivelul central al abdomenului.

j) Ochii relaxaţi, semideschişi, nu se fixează privirea pe nici un obiect, ba chiar se încearcă o cuprindere a întregului cadru; se îndreaptă privirea la un metru distanţă.

k) La bărbaţi se impune o deschidere a genunchilor de două lăţimi de pumn.

3. Liniştirea inimii. Reamintim că inima răspunde de unitatea corp-spirit şi prin funcţia ei controlează ambele planuri : fizic şi spiritual. Prin aceste virtuţi centrul median stăpâneşte manifestările emoţionale ( centrul    superior ), dar purifică şi controlează de asemenea energia centrului inferior ( Hara ).

4. Relaxarea treptată a corpului. Se relaxează succesiv segmentele corpului; această acţiune treptată este conformă cu funcţionarea firească a mentalului, deoarece pe măsură ce anumiţi muşchi se relaxează el reuşeşte să sesizeze crisparea altora şi să le dea comenzi adecvate. O relaxare completă se obţine într-un interval de 4-10 minute. Starea de relaxare se traduce în senzaţii de îngreuiere a corpului, de afundare în podea, de maximă stabilitate, de absenţă a vibraţiilor.

5. Relaxarea mintală. Unele păreri afirmă că fluxul gândurilor nu poate fi oprit niciodată, altele că prin antrenament se poate obţine un repaus mintal. Noi nu trebuie să ne ocupăm cu asemenea probleme, ci vom lăsa gândurile să treacă precum valurile mării fără să ne oprim concentrarea asupra vreunuia; acceptăm doar o „ trecere în revistă ”. emisiunile subconştientului trec, poate revin, dar prin continua exersare a acestei atitudini, dispar; învelişurile superficiale sunt aşadar înlăturate, dezvăluindu-se subconştientul profund, curat şi gol. Insistăm asupra faptului că noi nu punem problema opririi fluxului mintal, dimpotrivă, spiritul trebuie să aibă acces peste tot precum aerul sau apa. Primele gânduri care ne încearcă sunt cele mai triviale; dar tot dispar primele. Gândurile tot mai profunde, tot mai serioase sunt îngropate tot mai adânc. Astăzi ne golim de câte ceva, dar după antrenament senzaţiile vor alimenta iarăşi rezervoarele subconştientului. Înţelegem în acest mod meditaţia drept un factor de echilibrare şi regularizare a mecanismelor mentale, lucru de folos într-o viaţă pe care o dorim armonioasă, lipsită de oscilaţii în ambele extreme; violenţă şi apatie.

Starea fără gânduri, de vid absolut, este o stare ideală, putem vorbi despre ea oricât, dar nu credem că o putem întâlni în realitate, aici în viaţă; probabil că există dincolo de moarte. Dar aici totul este mişcare, oscilaţie, umplere şi golire, totul în continuu transfer, în veşnică relativitate. Nu este bine să amestecăm noţiunile metafizice de esenţă absolută pe care nu putem decât să le intuim, cu noţiunile superficiale de care ne putem folosi efectiv, dar pe care nu le putem domina, ele neexistând într-o formă desăvârşit stabilă, ci modificându-se permanent; dar ne putem armoniza cu toate fenomenele superficiale; să ne amintim că fără suprafaţa apei, adâncul nu ar putea exista – nici vidul nu ar exista fără zbuciumul vieţii mentale şi fizice.

Ajunşi în acest stadiu să ne analizăm starea generală :

a) datorită compresiei determinată de poziţie, în trenul inferior se irigă mai bine cu sânge organele interne şi partea superioară a corpului.

b) gleznele, genunchii şi sacroiliacele beneficiază de virtuţile regeneratoare ale posturii.

c) circulaţia cerebrală se reglează; cortexul este inactiv, orice fixare conştientă este inexistentă.

d) sistemul nervos este destins.

e) stare generală de linişte : „ somn în stare de veghe ”.

f) subconştient foarte activ ( ca în somn ).

În starea descrisă fiecare celulă a corpului e deschisă influenţelor exterioare ( cosmice ); vidul odată creat întreaga fiinţă se umple de ritmul natural al fenomenelor, se dizolvă în curgerea neîntreruptă de forme concrete, de salturi, de ştrangulări. Trupul nu mai există, simetria nu mai există, aşadar nu mai e necesar echilibrul, nu mai există nici dezechilibru, în esenţă nu există contradicţie. „ Aşa cum peştele înoată fără a cugeta despre apă, aşa cum pasărea zboară neştiind nimic despre aer, tot astfel omul să vieţuiască fără a stârni valuri când nu e vânt ”. omul acţionează folosindu-se de cunoştinţele acumulate în timp; acest lucru nu are putere, instrumentele folosite fiind limitate. Oricât de erudiţi am fi, multe lucruri ne rămân încă necunoscute. În schimb, obţinând adevărata relaxare, sufletul se deschide     ( se goleşte ). Sufletul este esenţa; sufletul deschis devine formă în firea Universului, deoarece s-a umplut de la sine fără nici o forţare; în mod natural şi desăvârşit esenţa devine fenomen: iată principiul oricărei creaţii – „ Forma este vidul, iar vidul nu este altceva decât forma ”.

6) Armonizarea Dincolo de ideea de energie, Ki este triada : impuls-mişcare-concentrare; în ultimă instanţă, Ki se referă la acţiunea sufletului, se manifestă ca forţă internă şi ca putere de reacţie la stimuli exteriori. De această putere depinde adaptarea fiinţei. Cum ? Prin crearea în propriul mediu a obiceiului; obişnuinţa este cea care mobilizează subconştientul profund. În general pornirile needucate ale omului nu suportă repetarea de nenumărate ori a aceleiaşi acţiuni, oricât de necesară ar fi ea; lipsa prezenţei sufleteşti în activitate, mai ales în cea monotonă, determină graba; Ki-ul se descarcă dezordonat şi cu viteză sporită datorită dorinţei de a atinge urgent obiectivul propus, astfel că trăirea întregii fiinţe devine mai intensă, metabolismul se accelerează.

Curgerea energiei în jur se petrece însă în mod natural, motiv pentru care individul frenetic simte că timpul trece foarte greu, că oboseala se instalează repede, se plictiseşte, se goleşte de energie; ar fi frumos să trăiască o iluzie, dar senzaţia este din păcate foarte reală; fenomenele exterioare sunt percepute ca fiind petrecute într-un ritm mai lent; transformările pe care acest om le observă sunt mărunte, de aici impresia de oprire a timpului şi de muncă istovitoare.

Dorinţa de a termina mai repede un lucru care nu face plăcere naşte cele scrise mai sus; trebuie să ajungem la rezultatul muncii, dar nu suportăm travaliul pe care probabil îl suportăm de mai multă vreme. Iată cum s-a ivit contradicţia. Necesităţile vieţii impun travaliul : ca să obţii energie vei sacrifica energie; aceasta este ordinea vieţii şi omul nu o poate modifica, oricâte iluzii şi-ar face. Singura soluţie este împăcarea. Fiind prezenţi cu toată puterea în locul şi în momentul prezent, Ki-ul se direcţionează şi se implică economic conform stărilor intermediare ale lucrării noastre. Viaţa se întreţine printr-un schimb energetic optim, deci un echilibru în economia transformărilor Universului. Orice rezultat cere un efort. Ne supunem acestui efort, reuşim poate să ne satisfacem necesitatea; dacă însă nu vrem să păstrăm aceste raporturi şi consumăm mai mult decât este necesar pentru a câştiga mai mult decât este necesar, trăim o mare iluzie şi suntem cu siguranţă pe calea erorilor.

Dacă înţelegem că nu putem să obţinem acum decât ceea ce ne este necesar acum, atunci avem deja un pas mare către realizare.

După ce am tratat lucrurile din punct de vedere cantitativ să le dezbatem şi calitativ. Deci am văzut că în egală măsură accelerarea ori chiar încetinirea descărcării Ki-ului în activitatea cotidiană în raport cu ritmul transformărilor din mediul înconjurător reprezintă ruperea de ritmul firesc al vieţii; viaţa este o luptă, iar când lupţi ţii seama de mişcarea celui pe care trebuie să-l depăşeşti; un asalt haotic şi furibund e la fel de periculos şi de inutil ca şi starea de pasivitate. Să ţinem cont de ritmul care ne solicită, să ne sincronizăm cu el şi să folosim momentul unic de asalt; nu rupem ritmul dacă nu a sosit momentul. În orice act al vieţii apare acest moment. A-l simţi, a şti să-l folosim, este o artă. Odată pierdut nu ne mai putem întoarce să-l recuperăm. Ajungem la disperare ? Ne complacem în acceptarea insuccesului ? Nu. Aşteptăm. Ce a fost a fost; va sosi alt moment  unic şi el, pentru că deja mediul nostru şi noi înşine ne-am schimbat. Momente se vor ivi sigur; să nu ne temem pentru asta; să ne temem că nu suntem destul de concentraţi, destul de adunaţi pentru a le surprinde şi folosi.

Armonia foloseşte în plus prin manifestarea unui sentiment de înţelegere pentru întreaga fire. Dar cum poate fi definit cât mai explicit sentimentul de înţelegere ?

Orice sentiment exercitat de sufletul omului asupra unei componente a lumii trezeşte în acea componentă o energie opusă sentimentului existent : în lucrurile care ne bucură inimile izbucneşte degradarea; în cele care ne provoacă dezgust, respingere, se declanşează trăinicia. Sentimentul nostru trezeşte în celălalt, fără vreo intenţie voită a lui, o reacţie adversă. Dincolo de proporţiile fireşti ale acestor forţe se află magia. În magie sentimentul exercitat devine o emisie puternică de energie care urmăreşte înfrângerea reacţiei adverse declanşate : magie albă sau neagră. În opinia noastră aceste componente atât de sensibile  ale universului energetic nu trebuie jonglate în fel şi chip; graniţa dintre a deţine controlul asupra lor şi a nu-l deţine este foarte neprecizată. De acea sentimentul moderat este soluţia armoniei.

Şi totuşi mai există un ingredient necesar armoniei : mulţumirea cu situaţia prezentă. Ca să ne apropiem de semnificaţia acestui principiu credem că sunt necesare câteva idei privitoare la destinul omului. Budiştii îl numesc Karma; sufletul nostru există înainte de a ne naşte, Karma fiind continuă şi moştenită de la strămoşi; după moarte rămân urme clare ale trecerii noastre : casa în care am locuit, lucrurile pe care le-am îndrăgit, păstrează prezenţa noastră. Câteva experimente ştiinţifice actuale par a confirma fenomene în trecut greu palpabile, dar acceptate prin intuiţie de marile curente religioase. Astfel se încearcă adeverirea faptului că orice structură materială, deoarece se află în continuă mişcare ( transformare ), lasă urme ale secvenţei de mişcare precedente în spaţiu, urme ce se menţin o anumită perioadă de timp. Spre deosebire de intuiţia veche, care afirma continuitatea Karmei înainte şi după moarte, ştiinţa de astăzi are tendinţa de a demonstra efemerul urmei, caracter dictat de vitezele transformărilor ce au loc în structura materială.

Dar ce mai spune vechea tradiţie ? Karma se traduce prin „ acţiunea şi consecinţele ei ”, iar acţiunea se exercită în trei moduri : prin corp, prin cuvânt, prin conştiinţă; orice acţiune neînsemnată prelungeşte nedefinit efectele; orice cuvânt, gând sau gest este „ sămânţă de Karma ”.

Acţiunile noastre sunt rezultate ale transformării structurii noastre şi determină în continuare dinamica acestor transformări.

Să dăm un exemplu trivial de concret : ieri am avut o criză nervoasă de necontrolat; am lovit, am spart, am urlat. Cineva m-a înregistrat. Astăzi sunt foarte liniştit şi ascultând banda nu reuşesc să-mi înţeleg acele acţiuni care îmi produc în suflet o stare dezagreabilă; parcă ceea ce aud nu mi s-a întâmplat mie, ci unei persoane necunoscute. Realitatea este că într-adevăr nu mai sunt cel de ieri; secvenţa aceea a trecut şi nu o mai pot corecta; acţiunea celui care am fost ieri a lăsat urme în lume : obiecte sparte, amintirea cuvintelor groaznice păstrată de cei care au asistat, părerea formată asupra persoanei mele şi peste toate, urma energetică pe care toţi cei din jur o resimt ca nefastă. Aşadar astăzi nu mai sunt cel de ieri; acţiunea mea m-a transformat – prin influenţă directă potrivit balansului contrariilor ca izvor al mişcării, transformare întru totul firească – şi prin influenţă indirectă datorită urmei păstrate de mediul material şi de conştiinţa oamenilor. În plan material am stricat nişte structuri de echilibru aşa cum toamna alungă vara şi scutură frunzele; mediul înconjurător s-a schimbat, ordinea s-a schimbat, reţelele energetice s-au schimbat şi toate acestea mă influenţează : nu mai este vară, este toamnă în sufletul meu.

Prin astfel de fire nevăzute suntem legaţi de acţiunile noastre, iar povara efectelor o vom duce toată viaţa.

După exemplul prezentat să încercăm o extindere şi să înţelegem faptul că moştenim cu toţii efectele acţiunilor strămoşilor noştri; au fost şi ei oameni, au trăit şi ei firesc şi nefiresc. Toate aceste consecinţe trec prin noi şi merg către generaţiile viitoare. Putem corecta cu ceva această încărcătură ? Noi apreciem că da. Mulţumirea cu situaţia prezentă este soluţia pe care nu trebuie să o confundăm cu abandonarea aspiraţiilor de realizare.

Dacă îndoiala şi nemulţumirea asupra rezultatelor ocazionale se constituie într-un motor valoros de evoluţie dinamică, atunci mulţumirea în ansamblu cu situaţia prezentă este o constantă de echilibrare şi de temperare a acţiunilor ce pot tinde să devină extremiste şi care pot încărca destinul omului. Aşadar mulţumirea realistă este realmente un purificator al destinului.

7. Atenţia trează. Acest element nu poate fi prezent decât prin educaţia simţurilor; în Seiza nu ne lăsăm atraşi de un amănunt al decorului din faţa ochilor sau de un amănunt sonor sau vreo vibraţie simţită prin podea, ci privim totul în ansamblu, auzim totul în ansamblu, ne cufundăm în acest ansamblu fără a ne opri asupra componentelor. Acest principiu în textele Zen arată astfel : „ a privi fără a vedea, a simţi fără a simţi, a gândi fără a gândi ”.

numai dizolvarea simţurilor în mediul înconjurător ne poate activa atenţia, vigilenţa – nicidecum încordarea lor; orice fixare, orice atracţie pentru un element slăbeşte controlul asupra restului; un singur element reprezintă puţin în ansamblul general; fixarea atenţiei asupra lui ne rupe de ceea ce este mai mult şi mai important; o rotiţă a unui mecanism nu are nici o valoare în afara ansamblului.

8. Concentrarea. De vreme ce atenţia este activată în modul sus prezentat, mintea trează este acordată la ritmul transformărilor din mediu. Devenim martori faţă de fluxul de imagini, dorinţe, temeri pe care le slobozeşte subconştientul şi faţă de lucrurile şi faptele din jur; martori şi nimic altceva; fără nici o implicare a spiritului. În acest moment întreaga energie psihică poate fi focalizată pe starea relaxată şi stabilă a corpului şi a spiritului. Este o concentrare obţinută fără efort, ba chiar este o acţiune care generează plăcere şi forţă.

Pentru începători, Seiza devine un chin după primul minut; nu este un lucru rău; este chiar mai eficace decât extazul. Când reuşim să alungăm durerea din minte, atunci am obţinut adevărata concentrare, atunci ne simţim echilibraţi, puternici şi suntem gata pentru următorul pas.

9. Controlul Ki-ului. Este o consecinţă a concentrării profunde şi corecte.

10. Credinţa faţă de adevărul meditaţiei. Credinţa apare în final, deoarece numai prin parcurgerea celorlalte nouă puncte o putem câştiga. Dacă înainte de a ne aşeza în Seiza am fi avut îndoieli şi ezitări, ajunşi aici nu la mai avem şi această consecinţă se naşte natural, fără nici un efort de convingere. Dacă nu se petrece acest lucru înseamnă că nu am ajuns încă la punctul 10, ne-am grăbit. Nu pentru toţi oamenii este bine de urmărit în chip rigid traseul de la punctul 1 la 10. Unii pornesc din start cu toată credinţa, cu toată mulţumirea, cu toată înţelegerea. Ordinea de prezentare aici este o încercare de adaptare şi optimizare generală; în fapt dacă punctul 7 nu este rezolvat nu poate fi atins nici punctul 4; nefiind 4 nu poate fi nici 8; fără 6 nu pot fi atinse 1, 2 şi 3, etc.

11. Obiectul meditaţiei poate fi :

- controlul energetic : mobilizare, sau dispersie – relaxare, necesar în succesul oricărei acţiuni.

- reprezentarea mentală a tehnicii de luptă : acest exerciţiu creează o imagine ce tinde către perfecţiune; în travaliul fizic mintea va ajuta corpul să se apropie de modelul perfect creat prin meditaţie.

- vindecarea unor deficienţe organice : exerciţii de psihoterapie.

- asimilarea unui principiu : scopul este ca mintea şi corpul să se raporteze prin reflex la acest principiu.

- arhetipurile : înţelegerea originilor lumii şi umanităţii.

- analogia vieţii umane cu ciclurile vegetale şi universale : integrarea metabolică şi morală în ciclurile naturii.

- controlul şi educarea respiraţiei : urmăreşte desfăşurarea economică a respiraţiei şi eficienţa sa în controlul energetic.

- contemplaţia de rezonanţă : dizolvarea subiectului în obiectul studiat şi sentimentul unui destin comun.

Metoda de abordare a subiectului

Etapa I

Apropiere mentală treptată de obiect cu focalizarea Ki-ului pe expiraţie şi relaxare pe inspiraţie; senzaţia de apropiere este consecinţa excluderii treptate din câmpul conştient a altor senzaţii ( imagini, sunete ). În final, întregul câmp conştient este ocupat de obiect şi trecerea la etapa următoare se realizează fără efort.

Etapa II

Penetrarea punctiformă a obiectului şi focalizarea menţinută în substanţa obiectului. Senzaţia mentală este la început de tensiune determinată de efortul de a aglomera gândul într-un singur punct din miezul obiectului. Acţiunea nu mai este treptată, ci continuă, independentă de inspiraţie şi expiraţie.

În finalul acestei etape câmpul conştient este depăşit cu mult de obiect; senzaţia este de scufundare în substanţa obiectului; fără efort se intră în a treia etapă.

Etapa III

Dispersie a gândului aglomerat în toate direcţiile şi în substanţa obiectului; senzaţia este de destindere care nu ne obligă la nici un efort; deci nu este necesară voinţa de a întreţine fenomenul de dispersie; el va dura în funcţie de puterea pe care am angajat-o la începutul exerciţiului. Întreruperea se poate face voit, însă de obicei această dorinţă nu apare în mintea practicantului – sau de la sine prin constatarea că dispersia dispare şi obiectul rămâne undeva în câmpul conştient; apar emanaţii ale subconştientului; pe inspiraţie scade concentrarea asupra obiectului.

MOKUSO sau montajul psihic

Mokuso reprezintă acea stare mentală de meditaţie şi concentrare necesară a fi realizată înainte şi în timpul luptei şi chiar după terminarea lecţiei de antrenament. Nu există un concept mai clar şi eficient în practică de a aduce pe practicanţii de arte marţiale într-o stare de funcţionare optimă a psihicului în condiţiile unei pregătiri de luptă sau agresiuni reale. În timpul antrenamentului este absolut necesar ca practicanţii să reuşească să se concentreze adecvat mai ales că fără o concentrare psihică superioară, riscul unor accidente devine foarte mare.

Mokuso realizează concentrarea, adunarea tuturor energiilor psihice şi fizice ale practicanţilor în vederea susţinerii efortului specific din timpul antrenamentului, realizarea unui control nervos conştient şi prin aceasta o eficienţă crescută a actelor şi acţiunilor motrice implicate în antrenament. Tot Mokuso uşurează revenirea la starea de calm şi relaxare după efortul de antrenament sau competiţie.

Mokuso se realizează dintr-o poziţie specifică asiaticilor, Seiza ( aşezat pe genunchi şi călcâie cu dosul mâinilor sprijinite pe coapse, palma stângă în cea dreaptă, cu degetele mari unite prin presare la vârfuri, spatele este drept şi ochii închişi ). Se realizează astfel un flux normal al energiei interne pe meridianele specifice care se unesc prin împreunarea mâinilor ( vezi conceptul Yin şi Yang ).

Practicanţii îşi impun comenzile primite de la antrenor ( instructor ) şi încearcă să şi le însuşească simultan cu detaşarea faţă de toate celelalte probleme care le-ar putea distrage atenţia de la antrenamentul ce va urma. Antrenorul ( instructorul ) trebuie să se adreseze calm şi hotărât cu comenzi clare şi uşor de înţeles pentru grupa de practicanţi cu care lucrează astfel ca forţa de sugestie să fie maximă. În timpul acestor comenzi în Dojo trebuie să existe o linişte perfectă şi nimeni şi nimic nu trebuie să deranjeze, să intervină în această atmosferă specială ce se creează, asemănătoare cu cea dintr-un templu. Iată cum sună aceste comenzi : „ Nimic din jur nu mă mai interesează, nici un zgomot, nici o mişcare, toate gândurile şi energiile mi le îndrept spre tehnicile de Ashihara Karate, îmi stăpânesc perfect emoţiile, sentimentele şi corpul meu. Sunt tare, sunt puternic, sunt de neînvins. Trebuie să fac faţă tuturor greutăţilor, vreau să învăţ şi să înving. Toată puterea mea, toată energia o pun în slujba perfecţionării mele, a atingerii perfecţiunii în tehnicile ce le studiez. Vreau şi pot aceasta !!! ”.

Comenzile mai sus amintite se pronunţă rar şi fiecare se repetă cel puţin odată, practicanţii încercând să şi le impună prin autosugestie, să şi le interiorizeze şi să devină comenzi cu titlul de lege pe tot parcursul antrenamentului care urmează a se desfăşura. Mokuso este o formă concretă de apropiere a practicanţilor de principiul de bază al artelor marţiale Jita Kyoei având semnificaţia concretă că pentru a te perfecţiona în artele marţiale nu este suficient să participi ca prezenţă fizică în sala de antrenament, ci pe lângă corp trebuie să participe atât mentalul, gândirea, memoria, creativitatea, voinţa, cât şi cu sufletul, sentimentele, emoţiile, pasiunile etc. Se realizează cu timpul o autocunoaştere şi un control mintal superior.

Cu timpul, prin exersarea la începutul fiecărui antrenament starea psihică de pregătire pentru luptă se ameliorează, comenzile antrenorului                    ( instructorului ) nu mai sunt necesare, iar durata păstrării acestei stări se extinde pe parcursul întregului antrenament.

Ideea de bază este că în conformitate cu concepţiile asiatice despre luptă,  „ mintea trebuie să fie acolo unde se află şi corpul ” pentru ca totul să ducă la succes. În majoritatea cazurilor în Kumite nu trebuie să fim luaţi prin surprindere de acţiunile adversarului, singura posibilitate de adaptare eficientă şi rapidă la această situaţie deosebit de dificilă este să apelăm la autocomenzile stării de preparaţie mentală pentru luptă Mokuso, înainte de fiecare repriză de luptă sau când meciul este întrerupt.

Meditatia

MEDITAŢIA ZEN

sau cum şi de ce să căutăm

„ pacea interioară ”

Când se vorbeşte despre meditaţie sau aşa numita „ concentrare ”, imaginaţia multora este tentată să prindă aripi. Unii spun cu o mină nepăsătoare „ asta-i o aiureală ”, dar cei mai mulţi consideră meditaţia o practică secretă şi misterioasă, aproape vecină cu magia neagră, prin care omul iniţiat poate primi puteri de-a dreptul supranaturale. Care este însă adevărul ? nu este nimic de domeniul misterului, nimic secret, nimic supranatural. Zen este însă o realitate şi încă o realitate la îndemâna oricui. Dar din cei ce vor citi acestea, câţi vor înţelege şi vor aplica ? Cât de puţini oameni dau importanţă desăvârşirii spiritului ? Pe cei mai mulţi nici nu-i interesează ! Ei cred că dacă lucrează cinstit şi-şi fac datoria e destul. Greşesc !

Zen, termen derivat din Zenna ( traducerea japoneză a cuvântului sanscrit Dhyana, care înseamnă meditaţie ) ar putea fi conturat ca o metodă de a stăpâni psihicul cu toate elementele sale ( sentimente, voinţă, atenţie etc. ), dezvoltând capacitatea de a-l dirija în funcţie de propria dorinţă în anumite direcţii. Este calea prin care spiritul poate fi degajat de îngrădirile corpului şi de elementele perturbante din jur, omul putându-se concentra cu toate forţele asupra unui sau unor puncte dorite ( lucruri reale sau imaginare ). Aceasta nu înseamnă izolare de mediu. Influxurile mediului sunt dimpotrivă mult mai fin simţite. Spiritul este gol de orice idee preconcepută, de orice influenţă deformantă şi este capabil să primească orice, oricând, găsind întotdeauna explicaţia corectă şi reacţia adecvată. Zen nu are nimic în comun cu o stare hipnotică, cu intrarea în transă sau cu adorarea unei zeităţi sau poate este religia nonreligiei, a omului stăpân al său, scăpat din cătuşele fanteziilor mistice !

Dar Zen poate fi greu explicat cu adevărat. Cu atât mai greu, cu cât nu se poate indica o cale unică prin care să se atingă ţelul final „ iluminarea interioară ” sau „ pacea interioară ”, care este stadiul suprem al meditaţiei Zen, starea desemnată prin cuvântul Satori. Desigur, Satori nu este o stare limitată la un moment sau la un domeniu. Odată atinsă această stare, este prezentă în orice clipă şi când mănânci şi când conversezi şi când te distrezi şi când dezvolţi o activitate anume sau când dormi. Indiferent de moment, spiritul este mereu atent la influxurile mediului, le recepţionează şi le apreciază corect determinând întotdeauna, în caz de nevoie, reacţia cea mai potrivită. Omul care a atins starea de Satori, vede şi simte totul altfel. Pentru el, valorile se schimbă, relaţiile cu mediul şi reacţiile faţă de mediu sunt diferite de reacţiile oamenilor obişnuiţi. Unii maeştri spun  : „ Pe această cale omul ajunge să-şi descopere adevărata faţă, faţa originală pe care a avut-o înainte chiar de a se naşte, înainte de a fi influenţat de lumea din jurul său – adevăratul eu ”.

Cel ce va atinge prin propria voinţă, strădanie şi muncă starea de Satori va face pe loc, fără să piardă o clipă numai ceea ce simte şi ceea ce este bine. Şi nu va da greş, pentru că va porni cu totul, fără reţineri, întotdeauna în momentul şi pe calea cea bună. Acest om este liniştit în orice moment şi nu pierde niciodată contactul cu realitatea. Desigur cu realitatea adevărată, nu cu cea impusă de legi sau norme artificiale. Acestea impun tuturor o anumită conduită obligatorie, dar omul care a atins starea de Satori acceptă numai conduită eliberată de orice reţineri şi îngrădiri. Este propriul legiuitor şi judecător, nu are stăpâni.

Dacă urmăreşti atent mulţi oameni, mai devreme sau mai târziu ajung să se înţeleagă, să vadă clar ce vor ( sau ce ar fi vrut ) şi ce simt cu adevărat că doresc de la viaţă. În acel moment, dacă mai au curaj şi putere de viaţă, nimic şi nimeni, nici o lege şi nici o normă nu îi poate reţine. Dar de multe ori trezirea este târzie, momentul potrivit e dus şi cu greu se mai poate schimba ceva.

Am vorbit cu mulţi oameni şi ştiu că fiecare om caută ceva, ceva care să-i ofere siguranţă, linişte şi fericire. În căutarea acelui ceva, mai toţi adoptă o anumită cale. Unii se refugiază în religie, alţii în dragoste, alţii în avere sau în muncă. De ce nu caută însă refugiul în ei înşişi ? Doar acolo se găseşte adevărata siguranţă şi linişte ! Fiecare din aceste căi dă doar impresia adevăratei linişti interioare. Oare o linişte copiată, poate fi liniştea ta ?

Religia şi credinţa pot să ajute pe unii oameni şi aceştia prind puteri pentru că au credinţa că este cineva mai tare care are grijă de ei, îi ascultă, îi înţelege şi îi ajută. Aceşti oameni sunt ca şi un copil care vrea ca mama lui să fie tot timpul lângă el. Când este singur, nu mai ştie nimic şi începe să plângă. Doar la prima vedere forţa dată de credinţă poate să semene cu cea proprie, dar în esenţă are multe lacune, pentru că însuşi punctul de plecare este greşit. Nu Cineva, ci Tu însuţi trebuie să-ţi dai putere şi să te ajuţi. Pentru asta, omul nu are nevoie să-şi clădească un Dumnezeu, deşi în prima perioadă când eşti încă slab ca şi un copil, poţi avea nevoie de o mamă          ( tată ), de un lucru sau de un gând în care să te sprijini. Apoi însă, trebuie să te ştii separa de acel sprijin şi să înveţi să stai singur pe propriile picioare. Ca să găseşti liniştea şi fericirea, nu trebuie să-ţi ridici ochii spre cer. În cer nu sunt numai păsările şi norii. Toate acestea trebuie să le cauţi aici, pe pământ. Şi nu după moarte, ci în viaţă şi cât mai repede, ca să te poţi bucura mult timp de ele. Nu-i voie să te retragi între sfinţi şi să fugi de lume. Viaţa este plină de obstacole şi de lupte, dar liniştea şi fericirea se câştigă numai prin nesfârşite lupte şi încercări. Aruncă-te în luptă şi smulgeţi-le, căci nimeni nu ţi le va dărui ! Doar singur ţi le vei putea câştiga.

Dragostea este o forţă teribilă. Ce frumos ar fi să fie durabilă !

Din păcate, de cele mai multe ori după un timp mai lung sau mai scurt se diminuează şi poate chiar dispare cu totul. Cel mai trist este atunci când începi să-ţi dai seama că „ celălalt ” nici nu este chiar aşa cum l-ai visat, că are greşelile şi slăbiciunile lui, pe care tu nu le poţi înţelege şi accepta. De ce? Pentru că tu însuţi nu eşti la înălţime şi nu l-ai studiat ( cercetat ) destul. Dacă ai fi fost atent, nu te-ar fi deziluzionat. Trebuie ştiut însă că omul este în continuă schimbare, azi nu mai este acelaşi ca în urmă cu cinci ani. Şi tu însuţi te schimbi.

Cu timpul, chiar dacă a existat o bună unitate, dar nu a mai existat preocuparea de a-l studia neobosit pe celălalt şi ai fi receptiv la toate schimbările, va apărea o distorsionare. Cât de atent şi cât de abil trebuie să fii ca să îl poţi înţelege mereu pe „ celălalt ” şi să te înţeleagă şi el pe tine ! Dacă însă, tu însuţi nu te cunoşti, tu însuţi nu ştii precis ce vrei, ce şanse ai ? Gândeşte-te la asta ! De altfel, cu cât vei mai complex, vei găsi mai greu      „ persoana ideală ”.

Averea şi traiul bun este o condiţie importantă a fericirii şi liniştii interioare. Greşesc cei ce spun că banul nu are importanţă, când doi oameni se iubesc. E drept, banii nu sunt fericirea, dar sunt o parte importantă a ei. Cu burta goală, îngheţat şi în zdrenţe, este greu de conceput fericirea şi liniştea. Poate doar călugării şi pustnicii rupţi de lume o pot face, deşi este greu de crezut că ei sunt de fapt fericiţi. Omul care trăieşte în lume şi care vrea să fie fericit, să aibă o familie căreia să-i ofere ceva, va lupta pentru avere. Ideea trebuie să fie că ţie însuţi şi celor iubiţi nimic nu refuza, nici măcar cele mai extravagante şi excentrice plăceri care pot fi cumpărate cu bani. Dimpotrivă, cum vrei să fii iubit, cum vrei să fii fericit, cum vrei să fii liniştit dacă te scufunzi în monotonia de zi cu zi, făcând mereu acelaşi şi acelaşi lucru, până când plictisul te zdrobeşte şi stoarce din tine ultima picătură de înţelegere ? Luptă, fă ce vrei şi trăieşte clipa !

Viaţa în jurul tău trebuie să o faci fascinantă, plină de activitate, plină de surprize. Viaţa trebuie să fie o luptă continuă în care să n-ai timp să te plictiseşti o clipă. Senzaţia de linişte vine numai după înfrângerea nenumăratelor obstacole. Nu uita, averea este doar o treaptă a fericirii, nu fericirea însăşi. Cel mai de preţ lucru nu este averea materială, ci împlinirea spirituală.

Pentru a atinge liniştea şi pacea sufletului, acestea trebuie studiate.

Pe drumul spre „ iluminare ” sunt trei faze distincte :

Prima fază este faza activării, a trezirii, ea constă din mobilizarea spiritului, din creşterea intensă a receptivităţii sale faţă de mediu şi stimulii săi, precum şi la propriile senzaţii şi reacţii în diferite situaţii. Trezirea poate apărea sub forma unui şoc, a unei treziri brutale sub acţiunea unor evenimente sau poate apărea lent, prin munca şi voinţa proprie ( mai rar însă).

Al doilea stadiu este stadiul aşa-numitei conversaţii. Dacă există în preajmă un om care a ajuns deja la „ iluminare ” sau este pe drumul spre ea, totul este mai uşor. Conversaţia se va purta cu el şi el va şti să imprime direcţia corectă. De cele mai multe ori însă, omul este singur şi trebuie să găsească singur calea. Atunci nu-i rămâne decât să converseze cu el însuşi, cu Eul său interior care trebuie înzestrat cu simţiri, raţiune şi grai. Acest lucru este posibil numai după ce ai depăşit faza de activare. Conversaţia poate decurge pe orice temă, pe teme cât mai variate. Trebuie să confrunţi şi să analizezi atât pe tine însuţi cât şi pe cei din jur. Această fază este îndelungată şi plină de încercări.

Stadiul final este stadiul „ iluminării ”, stadiul Satori. Aici nu mai există slăbiciune, nu mai există nehotărâre, în orice problemă poţi decide corect şi imediat, eşti capabil să înţelegi şi să prevezi reacţiile semenilor tăi şi ale tale, ştii să te apreciezi şi să apreciezi omul aşa cum este, cu defectele şi calităţile sale. Evenimentele nu te pot influenţa, ştii să treci peste orice şi nimic nu-ţi poate impune ceva ce tu nu vrei. Eşti gata să primeşti orice şi nu uiţi niciodată nimic. Întotdeauna faci şi atingi ceea ce doreşti, pentru că ştii să acţionezi acolo unde trebuie şi când trebuie. Eşti total imprevizibil şi de aceea imposibil de surprins. Nimic nu se poate să te găsească nepregătit, pentru că ştii să te pregăteşti la orice. Nimeni nu se poate ridica deasupra ta, eventual poţi fi egalat, niciodată însă depăşit. Poţi eventual chiar pierde, dar nu poţi fi înfrânt !

Asupra ta timpul şi spaţiu nu mai au aceleaşi efecte, ideile tale sunt clare, faptele tale sunt hotărâte, nu poţi fi înfrânt, nu poţi fi umilit, nu poţi fi dezorientat. Nu mai iubeşti, nu mai urăşti, laudele şi recunoaşterea altora nu te interesează, invidia şi dezaprobarea altora nu te influenţează. Ai calea ta şi o urmezi cu paşi repezi, fără şovăire. Este desigur o fază ideală care în general nu poate fi atinsă. Dar te poţi apropia de ea !

Câteva cuvinte despre modul corect în care trebuie făcută meditaţia. Deşi nu este absolut necesar ( sau mai precis nu este destul ) pentru a ajunge la     „ iluminare ” să stai ore în şir nemişcat cu ochii închişi, totuşi trebuie spus că această metodă poate ajuta în prima fază la antrenarea spiritului şi la dezvoltarea controlului asupra lui.

Meditaţia trebuie făcută într-un loc liniştit unde nimeni nu te deranjează, nu sunt zgomote, nu este rece sau cald, atunci când nu te grăbeşti şi nu aştepţi nici un vizitator. În general, trebuie să fii perfect liniştit şi să nu incomodeze nimic. Hainele pe care le porţi să fie uşoare şi lejere, nimic strâns pe corp.

Dacă nu eşti obişnuit cu poziţia stând pe genunchi ( Seiza ), atunci stai      „ turceşte ” ( Anza ). Seiza este o poziţie neplăcută, pe care o folosesc numai cei care au articulaţiile bine antrenate. Coloana vertebrală să fie însă tot timpul perfect dreaptă, pentru ca fluxul energiei interioare să poată parcurge nestingherit ( Ki-no-nogare ). Poziţia nu trebuie să te deranjeze şi nu trebuie să-ţi distragă atenţia. Tot ca energia să curgă uşor, este indicat să-ţi pui palmele una peste cealaltă sau să închizi pumnii. Energia iese cel mai uşor din corp prin membre ( nu uita şi iarna întâi mâinile şi picioarele îţi   îngheaţă ). Punându-le una peste alta, energia pierdută dintr-o mână va trece în cealaltă. Există diferite poziţii ale mâinilor în funcţie de concepţie; asta însă nu trebuie să te deranjeze. Adopt-o pe cea care o crezi bună.

Capul ţine-l drept, cu ochii aproape închişi, dar fără să-i strângi. În partea de jos a pleoapelor închise trebuie să vezi încă o geană de lumină, dar nimic conturat, nimic precis.

Apoi reglează-ţi respiraţia ( Kokyu ), respiră uşor abdominal fără nici un zgomot, pe nas ( gura închisă ). În continuare concentrează-te să-ţi decontracţi toţi muşchii, luând corpul pe porţiuni. Lasă doar o uşoară tensiune în abdomen, ca să poţi menţine poziţia dreaptă a bustului. Ţine cont că deja luarea acestei atitudini este foarte grea.

Dacă ai ajuns la atitudinea corectă, concentrează-te la limpezirea creierului, elimină orice idee precisă, încearcă să nu te gândeşti la nimic. Când apare o frântură de gând, imediat goneşte-l. astfel, la început vei constata că apare un amalgam de gânduri fugitive, apoi treptat tot mai puţine, până când spiritul o să-ţi ajungă într-o stare de linişte, o să curgă gol, ca o bandă de magnetofon pe care nu este înregistrat nimic, gata însă de a prinde orice. Aceasta-i starea de gol.

Nu vei ajunge imediat să atingi această stare. În funcţie de capacitatea ta intelectuală, îţi va lua o anumită perioadă. Nu te grăbi însă. Aici nu poţi obţine niciodată rezultate rapide.

Când după un timp, ai fost capabil la rând să atingi şi să stabilizezi starea de gol, poţi să treci la următoarea treaptă, care este din cele mai grele. Îţi vei alege un subiect de meditaţie, o idee anume, pe care să ajungi să o analizezi profund şi exclusiv până te identifici cu ea, până eşti pătruns complet de ea. O astfel de idee poate fi de exemplu : autosugestia faptului că în faţa ta arde o lumânare. Pentru acest scop, poţi aprinde la nivelul ochilor o lumânare, pe care întâi să o priveşti, apoi închizând ochii să continui să o vezi cum arde    ( imaginativ ), chiar dacă deja de mult s-a stins. Poţi ajunge chiar ca spiritul tău să se identifice cu lumânarea, apoi cu flacăra lumânării, să-ţi autosugestionezi că eşti o flacără şi să simţi efectiv cum arzi.

O altă temă poate fi crearea stării de zbor. Să-ţi sugerezi că te ridici şi zbori în poziţia în care stai şi să simţi efectiv cum corpul tău pluteşte în aer, se ridică spre tavanul sălii, iese pe geam, zboară deasupra oraşelor, munţilor, se ridică la înălţimi ameţitoare etc. Desigur, zvonurile despre ridicarea reală a corpului prin concentrare sunt pure fantezii, dar senzaţia închipuită poate ajunge să nu se deosebească cu nimic de cea reală, la fel ca într-un vis.

O a treia temă poate fi senzaţia de plutire în apă. Sala în care te afli este un imens acvariu plin cu apă cristalină, tu însuţi stai pe nisipul de pe fundul acvariului, dar eşti legat cu părul printr-un fir, de tavan ( suprafaţa apei ). Vezi în jurul tău apa, curenţii, peştii, bulele de aer de la respiraţia ta etc. Apoi începi să fii rotit de curenţii apei, într-o mişcare oscilatorie în jurul firului care te leagă de suprafaţă. Trebuie să ai senzaţia plutirii uşoare, imateriale şi a lipsei de greutate.

Astfel te poţi concentra la orice, dar la acest stadiu vor ajunge mai puţini. Să nu uiţi însă, prima treaptă este stăpânirea deplină a corpului; numai când corpul ajunge să se supună necondiţionat spiritului, poţi obţine rezultate superioare. Pe această cale, poţi ajunge pe de o parte, să-ţi aduni la o comandă toate energiile disponibile, putând dezvolta din corpul uman o forţă fizică aproape incredibilă pentru un om obişnuit dar, înainte de toate poţi ajunge la o imensă putere de influenţă morală ( bazată pe principiul „ păcii interioare ” ), cu care poţi acţiona asupra întregului mediu din jur ( desigur nu este vorba de a muta sau sparge obiecte cu simpla putere a spiritului, ci de a-ţi putea impune voinţa printr-o metodă sau alta ).

În timpul meditaţiei trebuie să atingi stadiul de a te vedea, ca şi cum ai fi un privitor exterior, dar în acelaşi timp să simţi senzaţiile celui pe care-l priveşti. Să fii în acelaşi timp şi în interior şi în exterior ( senzaţie subiectivă, mentală – să nu se fantezieze despre „ trăiri extracorporale ” … ! ).

La început nu prelungi şedinţele, pentru că în această stare creierul nu se odihneşte, ci lucrează activ şi oboseşte repede. La început câteva minute, ca apoi treptat, într-un timp îndelungat ( ani ), să poţi ajunge la ore. Şi fii atent tot timpul, pentru că meditaţia poate aluneca uşor în stare de somn cu vise, când pierzi de fapt controlul asupra mediului din jur şi adormi. În timpul meditaţiei trebuie să poţi zbura peste munţi, dar în acelaşi timp să fii conştient de exemplu că zgomotul de lângă tine vine de la şoarece ( real ) care ronţăie ceva într-un colţ al sălii unde te afli.

Pentru a evita adormirea în locurile unde se practică intens meditaţia Zen, printre rândurile celor care meditează se plimbă supraveghetorul cu un baston de lemn. Când observă în atitudinea unui subiect că e pe cale să adoarmă ( începe să se balanseze, să se încline şi să-şi piardă poziţia corectă a corpului ), îl atinge uşor cu bastonul ca să-l trezească, apoi îi aplică o lovitură puternică peste spate. Durerea intensă ( care trebuie suportată fără vreun semn exterior vizibil ) are rolul de a-ţi limpezi creierul şi de a te face capabil să reiei meditaţia.

Fii atent la toate acestea pentru că sunt lucruri extrem de grele.

„ Drumul, cine oare îl va trece drept şi bine ? ”

DRUM BUN.

RESPIRAŢIA ( Kokyu )

Termenul prezentat drept titlu se referă la disciplina respiraţiei în toate artele marţiale. Precum filosofia Zen, practicile respiratorii Zen sunt optime pentru reglarea întregului potenţial al luptătorului. Există diverse şcoli cu puternice influenţe chineze de tehnică respiratorie, altele au împrumutat exerciţii yoghine.
Naturală şi firească este respiraţia continuă şi cu aceasta trebuie începută educarea suflului. În timp, exerciţiile vor optimiza capacitatea de absorbţie a organismului, se va ajunge la o reducere a travaliului respirator şi în stadiile avansate, chiar la performanţe.
Vârfurile de efort din cadrul antrenamentelor de arte marţiale sunt dure; regimul respirator, de asemenea. În urma unui astfel de consum exerciţiile de respiraţie au menirea de a odihni corpul, de a-l reechilibra, de a-l alimenta energetic. Un alt scop al tehnicii respiratorii este controlul emoţional, nervos în orice activitate cotidiană. Aspiraţia majoră a unui luptător este optimizarea respiraţiei chiar în cadrul antrenamentului fizic. Ce bine ar fi să încheiem un meci de Kumite cu o respiraţie cât mai normală şi încă fiind în putere; sau să finalizăm un Kata cu aceeaşi stare de la debut!
Cele afirmate mai sus ţin de principii ideale; oricum există consum energetic, dar dacă vom învăţa să lucrăm cât mai economic prin armonizarea respiraţiei cu mişcarea şi cu atitudinea, este limpede că vom avea mari reuşite.

A. Puncte importante

1. nu se practică retenţia aerului;
2. nu se forţează nici inspiraţia, nici expiraţia;
3. expiraţia este lentă şi lungă;
4. inspiraţia este scurtă;
5. inspiraţia să fie determinată de destinderea cavităţii interne şi nu de aspiraţia activată de nări; astfel aerul pătrunde de la sine;
6. exerciţiul va începe cu inspiraţii şi expiraţii mai puţin ample, fără a atinge capacitatea respiratorie maximă, apoi se va încerca lungirea spre limită a expiraţiei lente;
7. exersarea fără grabă;
8. senzaţia finală care atestă corectitudinea exerciţiului este expiraţia fără efort, desfăşurată de la sine;
9. nu ne gândim că am parcurs greşit o respiraţie; oricum a trecut şi nu mai putem corecta; ne concentrăm pe următoarea;
10. concentrarea mentală : pe traseul intern al respiraţiei şi pe continuitatea exerciţiului.

B. Aspecte ale evoluţiei

În fazele superioare practicantul va prelungi tot mai mult expiraţia şi va tinde către eliminarea totală a aerului din plămâni; această acţiune evoluează în mod natural şi la un moment dat, reamintim, va da impresia unei apnee prelungite – când de fapt fluxul nu este de loc întrerupt, iar expiraţia odată finalizată, începe automat inspiraţia. Rezultatul se va obţine atunci când corpul nu va da nici un semn clar de viaţă; inspiraţia va fi foarte scurtă şi din acest motiv imperceptibilă, muşchii interni vor lucra extrem de economic şi fără să-şi trădeze activitatea, cantitatea de aer inspirată va fi extrem de mică; expiraţia va fi extrem de lungă şi de lentă şi tocmai din acest motiv, imperceptibilă.
De ce insistăm atât de mult pe inspiraţie ? la execuţia unei tehnici de Karate, forţa corpului va fi unită cu cea a minţii şi cea născută prin expiraţie; de asemenea, în Mokuso, concentrarea intensă de la început se realizează pe expiraţie; oricărei acţiuni puternice îi corespunde faza de expiraţie.
Pe inspiraţie omul este slab deoarece acumulează şi orice mecanism care se încarcă este vulnerabil; în schimb devine foarte puternic când se descarcă. Care ar fi soluţia la problema optimizării ? Să scurtăm timpul şi amplitudinea încărcării; să reducem cantitatea de energie absorbită şi să prelungim timpii de descărcare, deci de forţă. Credem că acum conduita respiraţiei este clară.

C. Moduri de respiraţie

1. Respiraţia abdominală :
- se încadrează cel mai bine în spiritul de economie a suflului;
- este o respiraţie de forţă;
- foloseşte zona inferioară a plămânilor ( aceasta fiind o premisă pentru buna funcţionare a întregii capacităţi pulmonare );
- reglează capacitatea de contracţie – destindere a muşchilor abdominali atât de necesară în Karate;
- nu angajează în mişcare cavitatea toracică şi umerii care astfel nu vor anunţa intenţiile luptătorului;
- este modul de respiraţie cel mai folosit;
- este indicat a fi adoptat chiar în viaţa zilnică.
2. Respiraţia diafragmatică :
- utilizată mai mult în exerciţiile de control intern şi terapeutice, cum ar fi : anularea anxietăţii, dereglarea funcţională a diafragmei, diverse răceli, balonări intestinale ce nu permit o respiraţie abdominală comodă; mai ales în dereglări ale respiraţiei asupra cărora modul abdominal nu are efect;
- este în general un înlocuitor al modului de respiraţie abdominal;
- concentrare pe mişcările diafragmei.
3. Respiraţia completă :
- este un mod de acumulare şi destindere; de această destindere se bucură toţi muşchii : abdominali, toracali, precum şi întreaga capacitate a plămânilor;
- concentrare pe traiectul respirator;
- este odihnitoare pentru întreg mecanismul respirator, dar mai ales uniformizează nivelele energetice ale acestuia; deoarece activitatea noastră este marcată de travaliul abdominal, se creează un decalaj energetic faţă de nivelele superioare, care la limită devine dăunător ( stări anxioase ); periodic, prin respiraţia completă, este necesar să reducem decalajul energetic.
4. Respiraţia de curăţire :
- se execută mai ales dimineaţa în aerul tare din munţi, departe de zonele industrializate; executat acasă, în oraş, efectele sunt minore, ba chiar pot fi contrare;
- de această dată se inspiră complet şi profund; se expiră cu forţă, alternativ pe nas şi pe gură ( deci o expiraţie pe nas, o expiraţie pe gură ), zgomotos şi fragmentat în trepte, cât mai lung, până la eliminarea completă a aerului din plămâni;
- concentrare pe ideea de detoxifiere şi pe eliminarea completă a aerului.
5. Respiraţia de mobilizare :
- însoţeşte alte procedee de mobilizare : mentale, fizice;
- acţionează asupra zonei abdominale;
- luptătorii, pentru stabilizarea emoţiilor şi „ intrare în priză ” îşi energizează abdomenul inferior, care, vă reamintim, este motorul oricărei acţiuni; este alungată orice urmă de oboseală, slăbiciune sau inhibare;
- inspiraţia moderată abdominală ( nici scurtă, dar nici lungă ); expiraţia lungă, zgomotoasă, contracţie foarte puternică a muşchilor abdominali, simultan pe nas şi pe gură, până la eliminarea completă a aerului din plămâni;
- exerciţiul bine executat creează senzaţia de focar energetic abdominal stabil, de echilibru energetic de nezdruncinat;
- concentrare pe ideea de energizare şi pe eliminarea completă a aerului ( am specificat că acest mod de respiraţie poate însoţi alte procedee de mobilizare : mentale ( Mokuso ) şi fizice – aplicarea unor lovituri scurte, percutante, de forţă moderată asupra abdomenului contracta; masaj Shiatsu asupra abdomenului ).

D. Măsura exersării

Cel mai des este utilizată respiraţia abdominală în regimul descris la paragraful A., ca mod curent de respiraţie, pentru linişte şi recuperare, pentru Mokuso. Respiraţia diafragmatică se foloseşte ocazional în regimul descris la paragraful A.; în general un om perfect sănătos nu are nevoie de ea decât la 3-6 zile şi atunci pentru cel mult cinci minute. Respiraţia completă este cerută de obicei de organismul practicantului; în general, acest lucru se petrece dimineaţa datorită unor stagnări energetice pe traiectul respirator instaurate în cursul somnului şi după eforturi intense, dar numai după ce inima şi întregul organism s-au liniştit; niciodată nu se foloseşte întreaga capacitate a plămânilor, nu se forţează expiraţia până la eliminarea completă a aerului şi nu este indicat a se exersa mai mult de 3 minute; regimul de aplicare este cel de la paragraful A.
Respiraţia de curăţire se execută mai ales dimineaţa, însă repetăm, practicarea ei este condiţionată decisiv de calitatea aerului; nu sunt necesare decât 3-5 respiraţii; orice exagerare va lăsa în timp amprente asupra inimii; nu se execută înainte de culcare.
Respiraţia de mobilizare este ocazională; necesitatea ei apare înaintea acţiunilor ce presupun efort intens; 3 respiraţii bine executate sunt suficiente pentru ca efortul să fie simţit; peste acest număr pot apare ameţeli şi dereglări la nivelul inimii; nu se execută niciodată seara, înaintea odihnei.

De reţinut !

Regimurile de aplicare a ultimelor două moduri de respiraţie nu sunt, desigur, conforme cu cel descris la paragraful A., ci sunt cele descrise la paragraful C., punctele 4 şi 5.

ARTĂ MARŢIALĂ sau SPORT

” LUPTĂTORUL SĂ ŞTIE SĂ MOARĂ DACĂ E DE MURIT

ŞI SĂ LOVEASCĂ DACĂ E DE LOVIT ”.

( Bushido )

CE DEOSEBEŞTE O „ ARTĂ MARŢIALĂ ” DE UN SPORT

Artă marţială pe înţelesul tuturor înseamnă artă războinică, adică o metodă de luptă cu sau fără arme, provenind din arealul asiatic ( China, Japonia etc ) care are un anumit ansamblu de elemente tehnice propriu-zise şi o structură filozofică cu percepte morale, menite să formeze caracterul practicanţilor. Acest termen cuprinde în prezent o gamă foarte largă de metode de luptă, în rândul acestora distingându-se anumite şcoli sau stiluri vechi ( de câteva sute de ani ) şi unele mai recente ( fondate în acest secol ). Ce deosebeşte o artă marţială de un sport obişnuit ? După cum arată şi numele, arta marţială are un caracter de pregătire războinică. Se analizează metodele prin care cu sau fără arme se poate obţine eficacitatea maximă în lupta reală. Lupta poate fi desigur cu un adversar sau cu mai mulţi în acelaşi timp. Se urmăreşte exersarea celor mai periculoase şi dure tehnici, a căror aplicare să ducă într-un fel sau altul la scoaterea imediată din luptă a adversarului şi cu minim de efort posibil ( lucru foarte important în lupta cu mai mulţi adversari ). În acest fel, se poate discuta despre atacarea punctelor vitale, lovituri mortale etc.

De asemenea, se concepe un sistem de apărare împotriva unui sau mai multe atacatori care au intenţia de atac real, adică aplică lovituri care cauzează răniri sau moarte, în cazul în care nu sunt evitate. Restricţii în acest fel nu pot fi luate în calcul.

Pe lângă acestea, fiecare artă marţială urmăreşte ( chiar înainte de eficienţa fizică ) formarea unei concepţii psihice de luptător : spirit hotărât de luptă, capacitatea de a rezista indiferent de situaţie, stăpânirea de sine în faţa rănilor periculoase sau chiar a morţii, formarea unui cod de valori după care se apreciază toate situaţiile şi toţi oamenii din jur, dezvoltarea unei personalităţi marcante şi complexe a unui om care ştie să păşească sigur de sine şi demn în orice situaţie s-ar ivi. Întrecerile cu titlu sportiv, dorinţa de a cuceri clasamente, titluri, grade mai ales fără un suport real sunt considerate lucruri fără importanţă şi, în anumite cazuri, chiar nedemne şi necesar de a fi evitate. Toate acestea sunt elemente foarte greu de asimilat la standarde înalte şi necesită desigur o muncă atentă, conştiincioasă şi de lungă durată. În ultimele două secole, dar şi înainte chiar, o artă marţială pune mult mai mare importanţă pe formarea caracterului, decât pe demonstrarea fizică a performanţelor.

În secolul nostru, o mare parte din vechile arte marţiale au evoluat spre o formă de întrecere sportivă. La început, întrecerile au evoluat doar ca o metodă de a măsura cât mai bine din timp în timp progresele făcute între practicanţi.

În acest fel, au trebuit găsite reguli şi impuse restricţii pentru ca întrecerea să nu aibă un sfârşit regretabil prin accidentări grave. Evident, orice regulă impusă în plus îndepărtează întrecerea de lupta reală. Acest lucru are o mare importanţă şi trebuie foarte bine înţeles. Şi în trecut au existat „ întreceri ” între maeştri diferitelor şcoli, dar aceste înfruntări aveau mai mult caracterul unor dueluri în care lupta se sfârşea doar prin abandon sau scoaterea definitivă ( rănirea sau moartea ) unuia dintre combatanţi. Acestea erau deci lupta reale.

În întrecerile moderne, prima regulă este protejarea adversarului, care este de fapt un „ coleg ” de sport, iar întrecerea nu poate lua caracterul unei lupte reale. Prin reguli se elimină tehnicile prea periculoase ( deci cele mai valoroase în lupta reală ), se îngrădesc locurile care pot fi atacate ( se interzice atacarea celor mai sensibile puncte ale corpului ), se folosesc sisteme de protecţie ( căşti, mănuşi, apărători de corp şi membre ). De asemenea, lupta se dă doar între doi adversari.

Ca metodă de verificare, aceste întreceri pot avea un rol pozitiv şi într-o artă marţială, dar numai până la un punct.

Când se ajunge ca un practicant să se antreneze numai pentru concursuri, numai tehnicile pe care le poate folosi în concurs şi numai în forma în care regulamentul permite să fie aplicate, iar ţelul primordial este obţinerea unei medalii, a unei calificări etc., nu mai putem vorbi de o artă marţială.

Acest practicant luptă şi câştigă după reguli, ţelul lui este performanţa în concursuri, răsplata cea mai mare este clasamentul şi medalia obţinută. De aceea, acest practicant este doar un sportiv, nimic nu îl deosebeşte de un boxer, luptător sau înotător. Ar fi greşit să se înţeleagă că folosesc termenul „ doar un sportiv ” cu titlul de denigrare, nu este aşa, vreau doar să subliniez că între pregătirea şi concepţia unui militar de profesie călit pe front şi un voluntar al gărzilor patriotice este o mare diferenţă comparativă cu cea dintre o şcoală de „ arte marţiale ”şi o secţie de sport, chiar şi de performanţă. Dacă este vorba de o luptă reală, unde ai alternativa de a trebui să dobori adversarii ca să rămâi în viaţă, nu prea eşti interesat să colecţionezi medalii şi titluri, ele nu te vor apăra. Doar propriile capacităţi de luptă şi de rezistenţă te vor salva. Sportul poate oferi multe satisfacţii, plăcere, atmosferă, dar nu se compară cu realitatea. Pregătirea pentru o luptă reală nu este niciodată şi singura satisfacţie este că ai rezistat până la capăt.

Cuvântul „ artă marţială ” este astăzi des folosit de mulţi practicanţi şi conducători de şcoli pentru a defini antrenamentul pe care îl fac. N-ar accepta cu nici un chip idee că ei fac de fapt un sport, de parcă acest lucru ar fi o ruşine, iar faptul de a practica o artă marţială o mândrie. Este greşit.

Evident. „ artă marţială ” sună mai enigmatic, are o aură de mit a „ loviturilor mortale ”, a „ tehnicilor secrete ” şi atrage doritorii de a practica. Dar folosirea acestui termen în contextul unei practici sportive este un abuz şi nu are de fapt o acoperire reală.

Eficienţa în luptă este importantă, dar şi mai importantă este coerenţa şi organizarea superioară mentală. Iar acestea sunt mai greu de atins dacă omul este permanent în goana după medalii şi clasamente, sau dacă se abate de pe potecile bătătorite cu experienţa a sute de ani. Desigur, se pot deschide şi poteci cu totul noi, dar unde vor duce ele, cine ar putea şti ?!

RESPECTUL şi DISCIPLINA


„ Karate începe şi se termină cu respect. ”

ETICHETA ( REIGISAHO )

În sălile de antrenament  ( Dojo ) şi în orice activitate legată de Karate, politeţea ocupă un loc de frunte, impunându-se o comportare disciplinată şi plină de respect faţă de profesori ( antrenori, instructori ), colegii de sală sau adversarii din concursuri.

Normele stricte de etichetă folosite în Karate au un rol deosebit în formarea caracterului şi educaţiei celor care le aplică în mod sincer. Neglijarea lor duce la dezordine şi indisciplină, atmosferă în care această artă nu se poate dezvolta.

Pentru a înţelege elementele etichetei, sunt necesare câteva noţiuni în legătură cu sala de antrenament şi relaţia dintre diferitele grade participante la antrenament.

SALA DE ANTRENAMENT ( DOJO )

Reprezintă locul unde are loc procesul de învăţare al Karate-ului, locul unde după cum spune şi numele, se descoperă calea spre perfecţiunea fizică şi psihică ( Do – cale, Jo – loc ).

În ţara noastră, majoritatea antrenamentelor de Karate nu au loc în săli specifice, fiind folosite săli obişnuite de sport, cu multiplă funcţionalitate, utilizate şi pentru antrenamentele de volei, handbal, gimnastică etc. Din această cauză este greu de realizat acea atmosferă tipică a sălii de Karate atât de necesară pentru desfăşurarea unui antrenament tradiţional.

S h i m o s e k i

S                                                        K

h                                                         a

i                                                         m

m                      DOJO i

o                                                         z

z                                                         a

a

Y o s e k i

O primă noţiune se leagă de împărţirea sălii, care trebuie să fie realizată conform schemei de mai sus, astfel : peretele de onoare ( Kamiza ) va fi punctul central al sălii, fiind reprezentat de unul dintre pereţii pe care se află fixate steagurile cu emblema clubului şi a stilului de Karate, tabloul maestrului fondator Kancho Hideyuki Ashihara, sau aşa numitele „ Gaku ”, pânze cu citate pline de tâlc ale unor mari maeştrii. Locurile din faţa acestui perete sunt rezervate antrenorilor ( instructorilor ) sau oaspeţilor de onoare.

Opus lui Kamiza este peretele inferior ( Shimoza ) pe unde se face de obicei intrarea în sală, locurile din faţa acestui perete fiind rezervate începătorilor.

La dreapta faţă de Kamiza se află latura superioară ( Yoseki ), iar la stânga, latura inferioară ( Shimoseki ). Ideal pentru antrenamentul de Karate este podeaua de lemn, aceasta putând fi realizată din parchet sau din scânduri nelăcuite, pentru a nu aluneca.

În funcţie de grad, fiecare elev îşi va desfăşura activitatea într-o anumită porţiune a sălii, astfel : în dreptul pereţilor Shimoza şi Shimoseki se antrenează elevii cu grade inferioare, iar cu cât se avansează spre Kamiza şi Yoseki, creşte şi gradul celor ce se antrenează în dreptul acestor pereţi. Această dispunere se respectă şi la alinierea pentru salut.

SALUTUL ( REI )

Maeştrii spun : „ Karate începe cu politeţe şi se termină cu politeţe. De aceea luptătorul de Karate este întotdeauna politicos. ” Una dintre expresiile de bază ale politeţii este salutul. În funcţie de împrejurări, la Karate se cunosc două forme de salut şi anume : salutul de ceremonie           ( Zarei ) care se execută din genunchi ( Seiza ), în situaţii deosebite şi salutul uzual ( Ritsurei ) care se execută din picioare.

La începutul şi sfârşitul fiecărui antrenament se efectuează salutul ceremonios, Zarei. Pentru aceasta, luptătorii se aliniază în faţa peretelui de onoare, cu faţa spre aceasta. În aliniere se respectă ordinea gradelor, spre Shimoseki fiind gradele inferioare, iar spre Yoseki, în ordine crescătoare, gradele superioare. În faţa rândurilor, cu spatele la Kamiza, stă antrenorul      ( instructorul ) clubului.

Primul care ia poziţia pentru salut, Seiza este antrenorul ( instructorul ). Ceilalţi aşteaptă în poziţia Yoi Dachi, ultima comandă dată. La comanda Seiza! dată de antrenor ( instructor ), toată lumea ia poziţia „ în genunchi ”   ( Seiza ). Antrenorul ( instructorul ) se întoarce cu faţa spre Kamiza, iar la comanda Shomen Ni Rei ! se salută spiritual  ( fără a pronunţa nimic ) peretele de onoare. Acest salut este adresat memoriei maestrului fondator, Kancho Hideyuki Ashihara, acelora care au adus cinste stilului Ashihara Karate şi Clubului Impression, fiind şi expresia adeziunii tuturor celor prezenţi la spiritul Karate-ului.

După aceasta, antrenorul ( instructorul ) se întoarce cu faţa la elevi             ( menţinând poziţia Seiza ) şi la comanda Sensei Ni Rei ! ( dacă antrenorul are centură neagră ) se execută salutul între antrenor şi elevi. Fără a lua palmele de pe sol se execută salutul între Sempai şi elevi la comanda Sempai Ni Rei !, şi ultimul, un salut între elevi, care se execută la comanda Otagai Ni Rei !

Execuţia salutului din Seiza, Zarei

  • Se ia poziţia Yoi Dachi.
  • Se flexează ambii genunchi, menţinând corpul drept.
  • Se coboară genunchiul stâng pe sol, iar apoi cel drept, punându-l cam la 30 cm depărtare de cel stâng, dar pe aceeaşi linie. Tălpile arată în sus, iar degetul mare de la piciorul drept este pus peste degetul mare de la piciorul stâng.
  • Se coboară fesele peste călcâie, menţinând corpul drept. După această mişcare pumnii se pun lateral pe centură, cu Uraken-ul înainte.
  • La comandă, mâna stângă se coboară pe sol, iar corpul se apleacă uşor în faţă, iar apoi se coboară şi mâna dreaptă, ambele cu  ultimele trei monturi pe sol, orientate faţă în faţă, depărtate la lăţimea umerilor. Corpul se apleacă paralel cu solul, fără a ridica fesele de pe călcâie.
  • La comenzile Sensei Ni Rei, Sempai Ni Rei şi Otagai Ni Rei se salută pronunţând Osu ! fără a ridica pumnii de pe sol.
  • Înclinarea se face păstrând spatele drept şi privirea către înainte.
  • După o scurtă oprire corpul se ridică făcând mişcările în sens invers, mâinile fiind puse înapoi pe centură ( întâi cea dreaptă, apoi cea stângă ).
  • La ridicarea în picioare se fac mişcările în sens invers ca la coborâre.

Execuţia salutului din picioare, Ritsurei

  • Se ia poziţia Yoi Dachi ( sau Musubi Dachi, cu palmele lipite de corp ).
  • Corpul se apleacă uşor în faţă, la un corp de 30º. Privirea rămâne în faţă. Mâinile se încrucişează deasupra capului ( ca la Yoi Dachi ) sau alunecă pe lângă coapse la Musubi Dachi.
  • După o scurtă o scurtă oprire, se reia poziţia de plecare.

Salutul din picioare ( Ritsurei ) este un salut mai puţin ceremonios, utilizat în situaţii cum ar fi : ieşirea şi intrarea în sală, după explicaţia unui grad superior sau la începutul şi sfârşitul exerciţiilor de Kihon, Kata şi Kumite.

Dacă un elev vrea să întrebe ceva pe un superior ( antrenor, instructor sau elev mai avansat în grad ), vine în faţa acestuia, salută cu Ritsurei, expune pe scurt ce are de spus, aşteaptă răspunsul, iar apoi salută din nou înainte de a pleca la loc.

La fel se procedează şi în cazul întârzierilor la antrenament. Elevul care a întârziat aşteaptă în spatele formaţiei, fără să întrerupă antrenamentul început, până când este observat de către antrenor ( instructor ). Vine lângă acesta pe marginea formaţiei, salută cub Ritsurei şi cere permisiunea de a intra în formaţie cu formula : „ Sensei ( Sempai, după caz ), pot să iau loc în formaţie ? ”. După acordul acestuia, elevul salută cu Ritsurei, pleacă pe marginea formaţiei şi ocupă un loc în spatele formaţiei, fără a-i deranja pe ceilalţi.

Atât la Zarei cât şi la Ritsurei, în momentul salutului se pronunţă tare cuvântul Osu ! care ar putea fi tradus prin formula : „ Vom trece toate încercările ”. Acest cuvânt se utilizează în sală şi cu sensul de „ Am înţeles ” „ Mulţumesc ” sau „ Scuze ” ( în sală, la antrenament, nu se cer scuze, este suficient Osu! ).

Mişcările de salut se fac lent şi calm, punând accent pe fiecare amănunt, iar înainte de orice salut se aranjează ţinuta.

Eticheta trebuie respectată şi în viaţa de toate zilele nu numai în sală, astfel dacă un elev întâlneşte pe stradă un antrenor ( instructor ), îl va saluta cu Osu !

“Osu”

Primul lucru pe care un începător sau un vizitator îl remarcă la un antrenament de Ashihara Karate este salutul pe care îl folosesc practicanţii între ei, salutul cu care îşi întâmpină antrenorul ( instructorul ), silabă cu care confirmă că au înţeles observaţia care li s-a făcut: “OSU!”. Pentru mulţi sună bizar, unii o adoptă fără să-şi pună întrebări, alţii fac speculaţii pe tema ei. Dar aşa cum costumul de antrenament poate părea ridicol, aşa cum s-ar putea ca şi sunetele sau cuvintele din limba noastră să sune comic pentru un străin, OSU are în limba japoneză şi în contextul artelor marţiale o semnificaţie profundă şi complexă.

• Silaba care concentrează întregul spirit al Karate-ului

Tăria de caracter care se dezvoltă în antrenamentul dur poartă numele de OSU NO SEISHIN. Cuvântul OSU provine din OSHI SHINOBU, care înseamnă ” a persevera când eşti îmboldit” şi implică hotărârea de a-ţi împinge rezistenţa până la limită, de a persevera sub orice forma de presiune. În sensul său cel mai profund, cuvântul OSU devine ambiguu talentul, dar eşti hotărât, progresul va surveni prin implicarea constantă în antrenament. Manifestând hotărâre şi dorinţă de a lupta cu piedicile, îl vei face receptiv pe antrenor ( instructor ), care se va abate dinspre tine, căutând să te ajute cât mai mult. Nu este loc pentru egoism şi îndoială în spiritul perseverenţei. Când suferinţa creşte, cel mai adesea spiritul cedează, nu trupul. Puterea de refacere a trupului este stupefiantă. Poveşti privind fapte de rezistenţă supraomenească în perioade de criză sunt numeroase. Dar dacă accepţi ca spiritul să-ţi fie zdruncinat, dacă te îndoieşti, atunci trupul va slăbi şi se va opri. Celui care trăieşte în spiritul OSU nu dă importanţă fleacurilor, rămânând calm în faţa oricărei probleme; el este vigilent; viaţa lui se bazează pe căutarea adevărului; spiritul OSU şi spiritul renunţării la sine sunt sinonime; el îi respectă în mod firesc pe ceilalţi, este politicos şi prevenitor. Este în acelaşi timp modest şi caută doar înţelepciune şi vigoare, fiind conştient că toate celelalte sunt nimicnicii!

Haina de antrenament ( Keikogi )

Echipamentul de antrenament la Karate este realizat dintr-un material rezistent, dar nu atât de gros ca la Judo. Strict pentru Karate, acest echipament se numeşte Karate-gi. El este format din trei piese : haina            ( Uwagaki ), pantalonul ( Zubon ) şi centura ( Obi ). Aceste haine sunt realizate de aşa natură, încât să fie suficient de largi pentru a nu stânjeni nici cele mai ample mişcări, fiind eliminate totodată accesoriile care ar putea provoca răniri ( nasturi, fermoare, etc. ).

Haina trebuie să aibă mânecile până la jumătatea antebraţului, iar lungimea ei trebuie să fie până la jumătatea feselor. Pantalonii acoperă gleznele. Centura trebuie să fie cam de cca. 3 cm lăţime, iar lungimea să permită înfăşurarea ei de două ori în jurul corpului, rămânând după legare 30 cm liberi, de ambele părţi ale nodului.

Karate-gi-ul trebuie să fie de culoare albă ( poate fi şi de culoare neagră pentru demonstraţii ), inscripţionat pe spate cu ASHIHARA KARATE, emblema stilului Ashihara Karate pe mâneca stângă, iar pe piept, în partea stângă, Ashihara Karate scris în limba japoneză.

Karate-gi-ul trebuie menţinut curat şi după fiecare antrenament împachetat cu grijă.

Legarea centurii

Aşezaţi centura în faţa stomacului. Îndoiţi-o pentru a găsi mijlocul. Acum veţi începe de la stomac, acolo unde aţi “plasat” mijlocul. Restul centurii se duce spre spate, pentru a vă înconjura complet mijlocul. Aduceţi ambele capete spre faţă, având însă grijă ca la spate să nu se formeze un X. La spate cele două “straturi” de centură trebuie să fie unul peste celălalt, fără a se încrucişa. Luaţi partea dreaptă a centurii şi treceţi-o pe sub mijlocul centurii sau pe sub partea stângă. Cele două “straturi” vor fi unul peste altul şi nu ar trebui să fie o problemă. Tocmai s-a format o legătură obişnuită, care vă ajută să stabiliţi cât de strânsă va fi centura. După ce aţi lărgit-o sau aţi strâns-o după nevoie, luaţi partea de sus şi treceţi pe sub partea de jos. Aţi reuşit să formaţi nodul de karate, care trebuie să aibă forma unei săgeţi. Acum trebuie să vă asiguraţi că ambele părţi ale centurii sunt egale. Dacă nu, va trebui să repetaţi operaţiunea.

IERARHIA ŞI CENTURILE

Împărţirea practicanţilor în funcţie de nivelul cunoaşterii, pe categorii însemnate cu ajutorul centurilor colorate ( Obi ), este caracteristică Karate-ului.

Acest sistem face mai uşoară organizarea elevilor la antrenamente şi are funcţia de a stimula progresul lor, prin acordarea unei dovezi palpabile a recunoaşterii nivelului atins, ducând totodată, în mod automat, la apariţia dorinţei de a obţine gradele următoare.

De la început, masa largă a practicanţilor se împarte în două categorii : elevi şi profesori. La elevi, clasele poartă numele de Kyu, valoarea lor fiind apreciată în ordine descrescătoare ( Kyu 10 este cel mai mic, iar Kyu 1 cel mai mare ). Clasele centurilor negre se numesc Dan, aprecierea lor fiind realizată în ordine crescătoare ( 1 Dan cel mai mic ).

Culoarea centurii purtate evidenţiază clasa avută, acest lucru având în primul rând menirea de a uşura recunoaşterea la antrenamente şi concursuri. La gradele de elev ( Kyu ) există mai multe metode de notare a centurilor, acestea diferă în funcţie de concepţia profesorilor şi programelor de studiu urmate. Aici vom aminti doar o singură notare a centurilor, cea preluată din „ Ashihara Karate Grading Syllabus – New International Karate Organization ( N.I.K.O. ) ”.

Sistemul de 10 Kyu Ashihara Karate

10 Kyu – centură albă

9 Kyu – centură albă cu tresă albastră

8 Kyu – centură albastră

7 Kyu – centură albastră cu tresă galbenă

6 Kyu – centură galbenă

5 Kyu – centură galbenă cu tresă verde

4 Kyu – centură verde

3 Kyu – centură verde cu tresă maro

2 Kyu – centură maro

1 Kyu – centură maro cu tresă neagră.

EXAMENELE

În Karate, acordarea gradelor şi centurilor se realizează pe baza unor examene de verificare a cunoştinţelor acumulate. Examenele au rolul de a măsura gradul în care s-au asimilat tehnicile, spiritul de luptă şi aptitudinile necesare unui bun Karateka.

Rolul examenelor este însă foarte important. Examinatorii pot măsura din timp în timp progresele făcute şi totodată pot observa greşelile. Elevii au mereu un ţel actual, care să le mărească dorinţa de lucru şi ambiţia. Totodată, dat fiind vastitatea cerinţelor de examen, se deschide posibilitatea stimulării elevilor pentru asimilarea tehnicilor care nu au o legătură directă cu concursurile şi se exclude canalizarea studiului numai în direcţiile pe care elevul le consideră interesante, neglijând însă cele care i se par inutile ( cum ar fi tehnica de bază dinamică ).

Karate nefiind doar un sport, ci în afară de aceasta, o metodă de dezvoltare a unor aptitudini fizice şi psihice deosebit de complexe, rolul stimulativ al examenelor în dezvoltarea celor ce doresc să aprofundeze această disciplină este mai mare decât cel al laurilor obţinuţi în concursuri.

În privinţa practicii de susţinere a examenelor, trebuie făcută de la început precizarea că nu orice grad superior poate examina şi acorda un anumit grad. Dreptul de a acorda grade se bazează pe reguli precise. Astfel, gradul de Shodan ( 1 Dan ) este nivelul minim de la care este permisă examinarea, posesorii putând examina după o vechime de un an în acest nivel, pentru gradele de elev cupreinse între 10-1 Kyu. Gradul următor respectiv 1 Dan, poate fi acordat fie de o comisie formată din cel puţin două centuri negre Nidan ( 2 Dan ), fie de o centură neagră Sandan ( 3 Dan ). Grade avansate ( Nidan, Sandan ) se acordă de comisii formate din mai multe centuri negre      ( Sandan, Yondan ), iar gradul de centură neagră Yondan se obţine fără examen, el acordându-se onorific pentru meritele aduse dezvoltării stilului Ashihara Karate.

Pentru fiecare grad, este stabilit un timp minim în care posesorul nu se poate prezenta la un nou examen, această perioadă fiind alocată asimilării tehnicilor şi experienţei cerute la următorul nivel. Timpul dintre examene poate fi mai lung decât cel stabilit în programele de studiu urmate, dar în nici un caz mai scurte. În cazul unui examen nereuşit, candidatul nu are dreptul să se prezinte o anumită perioadă la examinare ( 3 luni pentru gradele de Kyu ), timp în care va corecta greşelile apărute la examen.

Când din motive serioase un candidat nu s-a putut prezenta un timp mai îndelungat la examene, dar posedă cunoştinţele necesare şi are vechimea cerută, examinatorul poate admite prezentarea pentru două nivele consecutive. Acest lucru se referă însă numai la gradele de Kyu şi rămâne la latitudinea examinatorului dacă va acorda sau nu acest drept. În cazul gradelor avansate ( Dan ), trecerea consecutivă a două nivele nu este permisă. Stabilirea timpilor minimi pentru obţinerea diferitelor grade este sarcina federaţiilor naţionale sau internaţionale, după a căror programe de studiu se realizează predarea. Important este ca această împărţire să nu favorizeze obţinerea în scurt timp a unor grade înalte, fără a pretinde asimilarea aprofundată a tehnicilor, experienţei şi ţinutei morale necesare. La examene, cerinţele trebuie să crească progresiv, în funcţie de nivel, dar se va urmări ca indiferent de gradul vizat, acestea să pună la o serioasă încercare capacităţile candidaţilor.

Din punct de vedere al desfăşurării, examenele trebuie să inspire sobrietate şi disciplină. La sfârşitul examinării se vor anunţa rezultatele, după care se va trece la înmânarea diplomelor de certificare.

DISCIPLINA

Făcând parte din Budo ( Calea Războinică ), practicarea Karate-ului pretinde în mod firesc o disciplină deosebit de severă. Desigur, pentru omul european atmosfera sălii de Karate este la început dificil de suportat, de multe ori, principiile mentalităţii orientale care se bazează pe disciplină, supunere şi respect duse până la extreme fiind greu de acceptat şi însuşit. Starea de dependenţă totală faţă de antrenor ( instructor ) şi superiori este de asemenea foarte greu acceptată.

Totuşi, eliminarea din structura Karate-ului a acestor principii duce fără echivoc la pierderea întregii sale personalităţi. Pentru a putea trece peste perioada de acomodare, precum şi mai târziu, peste dificultăţile deosebite ale antrenamentelor este necesară o disciplină de fier. Elevul începător trebuie să se străduiască de la început să se acomodeze cât mai repede cu cerinţele de etichetă şi disciplină. Trebuie să se încredinţeze în totalitate antrenorului  ( instructorului ), să creadă în el nelimitat, ştiind că indiferent de greutatea celor pretinse, tot ce i se cere de către antrenor ( instructor ) este în propriul său interes.

În antrenamentul de Karate învăţarea tehnicilor este doar un factor secundar, în comparaţie cu modelarea psihicului. Astfel, între antrenor          ( instructor ) şi elev, o voinţă trebuie să domine pe cealaltă, iar voinţa dominantă nu poate fi alta decât voinţa antrenorului ( instructorului ). Nesupunerea şi împotrivirea din partea elevului nu duc la rezultate bune şi elevul va fi acela care va avea cel mai mult de suferit şi de pierdut.

SFATURI DEMNE DE URMAT PENTRU ANTRENORI ( INSTRUCTORI )

În atenţia antrenorilor ( instructorilor ) :

1. Antrenorul ( instructorul ) să activeze întotdeauna pentru răspândirea principiilor corecte ale karate-ului. Să fie gata să predea acolo unde este nevoie şi să răspundă la întrebările elevilor. Să nu ascundă nimic din cunoştinţele sale elevului care, prin meritele sale este demn de a le cunoaşte.

2. Să dea un exemplu demn de urmat prin comportarea sa în toate situaţiile, atât în sala de antrenament cât şi în afara ei.

3. Să fie rezervat şi modest. Să se ferească de a vorbi de rău pe colegii săi. Să aibă întotdeauna grijă la afirmaţiile făcute. Acestea trebuie să fie realiste şi cugetate.

4. Antrenorul ( instructorul ) să se străduiască mereu pentru desăvârşirea cunoştinţelor sale practice şi teoretice. El trebuie să posede o cunoaştere de ansamblu a tehnicilor şi principiilor de karate, mereu superioară faţă de elevii săi, altfel nu poate rămâne profesorul lor. Desigur, în anumite situaţii pot exista elevi dotaţi cu talent care să-şi depăşească antrenorul                      ( instructorul ) într-un punct sau altul, dar acest lucru încă nu înseamnă că ei sunt mai buni în karate, văzut ca un întreg.

5. Antrenorul ( instructorul ) să predea conform principiilor logice, bazat pe reguli ştiinţifice. Clădirea capacităţilor elevilor să se realizeze sistematic.

6. Toţi elevii să fie trataţi egal, indiferent de vârstă, sex sau poziţie socială. Nu pot exista preferaţi. Nimeni nu poate fi menajat, nimănui nu i se pot da sarcini mai uşoare faţă de colegii săi, tot aşa cum nimeni nu trebuie făcut de râs sau umilit, în mod sistematic.

7. Dacă un antrenor ( instructor ) nu ştie să răspundă la o anumită întrebare a unui elev, să nu se eschiveze, ci să recunoască deschis acest fapt şi să se documenteze. Niciodată să nu creeze impresia în rândul elevilor că antrenorul ( instructorul ) stăpâneşte perfect o anumită tehnică, pe care de fapt o cunoaşte superficial.

8. Antrenorul ( instructorul ) să ceară încredere şi sinceritate deplină din partea elevului, dar să nu abuzeze niciodată de ea.

9. Să se dovedească inflexibil în cântărirea erorilor precum şi în pedepsirea actelor ce nu cadrează cu spiritul karate-ului, indiferent de cine ar fi vorba.

10. Dacă antrenorul ( instructorul ) observă că un elev al său a devenit mai bun decât el însuşi şi nu mai are ce să-l înveţe, în interesul dezvoltării acestuia să-i recomande să treacă, dacă este posibil, sub conducerea  altui antrenor ( instructor ) cu pregătire superioară.

SFATURI DEMNE DE URMAT PENTRU ELEVI

În atenţia elevilor :

1. Elevul să studieze neîncetat şi să fie mereu receptiv.

2. Să ajute şi să-l susţină la nevoie pe antrenor ( instructor ), în orice condiţii. Să se străduiască tot timpul spre propria perfecţionare.

3. La concursuri şi demonstraţii să dea dovada cunoaşterii sale, pe care i-a insuflat-o antrenorul ( instructorul ). Aceasta este cea mai mare răsplată pentru el.

4. Să dea exemplu celorlalţi prin comportarea sa. Să fie modest şi respectuos.

5. Să fie fidel şi să nu critice antrenorul ( instructorul ) sau clubul care l-a crescut.

6. Dacă învaţă altfel de rezolvări tehnice sau obiceiuri din afara clubului pe care antrenorul ( instructorul ) său nu le aprobă, trebuie să le abandoneze imediat.

7. Să nu pretindă un tratament favorizant, pe baza unor considerente din afara karate-ului. Elevii avansaţi trebuie să dea dovadă că ei sunt întotdeauna primii în îndeplinirea celor mai grele sarcini, sunt cei mai respectuoşi şi cei mai disciplinaţi. Nu este permis ca pe baza vechimii să se scadă mărimea cerinţelor nici din punct de vedere tehnic, dar nici disciplinar.

8. Dacă elevul are o nelămurire să se adreseze cu încredere antrenorului     ( instructorului ). Elevul nepăsător sau dezinteresat nu va progresa.

9. Faţă de antrenor ( instructor ) sau superior, nici un elev nu are voie să se poarte lipsit de respect. Chiar dacă într-o problemă părerea elevului nu coincide cu a antrenorului (instructorului ) sau nu înţelege hotărârea acestuia, elevul trebuie întâi să execute. După antrenament, cu respectul cuvenit, poate ridica eventual problema spre discuţie.

10. Elevul să fie întotdeauna sincer şi deschis faţă de antrenor ( instructor ). Să nu se dovedească nedemn şi să nu profite de încrederea ce i s-a acordat.

În încheiere doar atât : să se lucreze cu o seriozitate mortală şi cu o seriozitate de fier. Cine vrea cu adevărat să devină maestru şi să poată face faţă în orice situaţie reală, nu se va cruţa. Cine crede că severitatea cea mai severă este prea mare, acela greşeşte ! Iar cine crede că antrenamentul poate fi destul de dur ca să depăşească lupta pe viaţă şi pe moarte, acela de asemenea greşeşte !

Să nu se uite niciodată : la o încercare cu adevărat serioasă se va dovedi cine a lucrat bine. Acolo cea mai mică greşeală va fi scump plătită şi cu consecinţe iremediabile.

Reguli de comportament în Dojo

1. În Dojo se respectă Do ( calea ) şi pe cei ce se antrenează: nu se vorbeşte tare, se intră numai descălţat ( în papuci ) şi cu capul descoperit; nu se foloseşte Dojo pentru echipare.

2. Elevul trebuie să accepte de la început disciplina impusă cât şi toate exigentele antrenorului. Indicaţiile antrenorului trebuie urmate fără discuţie.

3. Un Karateka trebuie să fie curat, unghiile şi părul trebuie să fie îngrijite şi să nu poarte obiecte metalice la antrenament.

4. Un Karateka este în permanenţă atent ( concentrat ) şi va păstra o ţinută marţială, demnă, indiferent de oboseală.

5. Sunt permise discuţiile de la antrenor la elev, de la elev la antrenor, dar nu sunt permise discuţiile între elevi. Principiul este că în Dojo se lucrează, nu se vorbeşte.

6. Elevii vor veni pregătiţi la antrenament astfel încât să poată stăpâni setea, foamea, diverse nevoi fiziologice etc., până la sfârşitul lecţiei. Nimeni  nu intră în sală dacă nu ştie să se comporte sau dacă nu este pregătit pentru antrenament.

7. Nu părăsi Dojo în timpul antrenamentului decât în cazuri extreme, deoarece îi deranjezi pe ceilalţi şi astfel, dai dovadă de lipsă de respect.

8. Respectaţi pe cei mai vârstnici, respectă-ţi partenerul, respectaţi-i pe toţi din jurul vostru.

9. Nu te antrena intens cu un partener nou daca nu-i cunoşti nivelul tehnic.

10. În timpul antrenamentului o mişcare greşit executată poate să-i dăuneze partenerului. Deci, respectaţi indicaţiile antrenorului şi nu transformaţi antrenamentul într-o întrecere de forţă, cu totul nefolositoare. Nu trebuie să dovedeşti ceva, trebuie numai să înveţi şi să descoperi lucruri noi. Antrenamentul trebuie să fie o plăcere, să se desfăşoare cu viteză redusă – pentru evitarea accidentelor – fără nervi sau isterie.

11. Angajează-te voluntar la orice acţiune folositoare întregului grup: curăţirea sălii, aranjatul saltelelor, căratul diverselor obiecte, îndeplinirea unor sarcini cerute de antrenor.

12. A avea un grad mai mare înseamnă a avea responsabilităţi mai mari.

Şi nu uita :

Ca să alergi,TREBUIE să înveţi să mergi.

Ca să te ridici,TREBUIE să înveţi să cazi.

Scurt istoric – Ashihara Karate

ÎN PRIMUL RÂND, SĂ NU FACI RĂU.

NU EXISTĂ STILURI MAI TARI ŞI STILURI MAI SLABE.

EXISTĂ DOAR LUPTĂTORI TARI ŞI LUPTĂTORI SLABI.

MOTO :

„ Să porneşti un mare război şi apoi chiar să pierzi, nu este o ruşine.

AŞA E VIAŢA !

Adevărata înfrângere este să nu ai idealuri înalte

şi să nu ştii să lupţi până la capăt pentru ele ! ”


“ ASHIHARA KARATE

este un Karate cu acţiuni simultane.

Întotdeauna încercaţi să faceţi două sau mai multe acţiuni în acelaşi timp.

ATACĂ ÎN TIMP CE TE APERI.

APĂRĂ-TE ÎN TIMP CE ATACI. ”

Kancho HIDEYUKI ASHIHARA

December 5th 1944 – April 24th 1995

SCURT

ISTORIC

NU E DESTUL SĂ MERGI ÎNAINTE.

TREBUIE ALES ŞI DRUMUL.

Istoria Karate

Împreună cu arta luptei cu sabia – Kenjutsu, Karate este probabil cea mai veche artă marţială ce utilizează tehnici de lovire cu braţele şi picioarele. Judo datează de 120 de ani, mai precis din anul 1882, data la care a fost creat de Jigoro Kano, Ju-jitsu de 354 de ani – în arhivele Kodokan-ului găsindu-se atestări din anul 1648, iar Karate de mai bine de 3000 de ani, confirmarea fiind transmisă prin vechi înscrisuri chineze ce vorbesc de o ” tehnică destinată a conserva corpul uman şi spiritul în condiţiile generate de lupta cu, sau fără, arme “.  ” Mâna goală ” sau ” Pumnul chinezesc ” sunt traducerile utilizate în Japonia, China, sau alte ţări asiatice unde această artă de luptă se practica. Pentru noi, tehnicile de luptă ce utilizează armele naturale ale corpului uman sunt Karate, denumire japoneză dată de maestrul Gichin Funakoshi, prin schimbarea ideogramelor Tode ( mâna chinezească ), în Karate ( mână goală ). Kara – vid, gol; este căutarea vidului mental, ce dă naştere intuiţiei. Obţinerea vidului înseamnă efort şi protecţie; ne antrenăm în arta de a lupta pentru că aceasta ne asigură protecţia necesară spiritului, deschizând astfel, fără piedici, calea spre iluminare ( Satori ). Te – mână; inteligenţa umană a devenit creativă datorită mâinilor, acestea fiind instrumentele gândirii. Când strângem pumnul, închidem spiritul, ne închidem în noi. Karate este căutarea forţei primitive, ce o obţinem graţie mâinilor noastre şi pe care am pierdut-o datorită modului de viaţă modern. La început, în Karate strângem pumnul, blocăm şi atacăm cu o forţă ce izvorăşte din închiderea spiritului, împreună cu dorinţa de violenţă. Prin deschiderea pumnului ne întoarcem progresiv la domeniul spiritual, la libertate şi creativitate. Mâna care munceşte, mâna care luptă – Kumite, mâna care dăruieşte, mâna uniunii şi a dragostei – Ai, aceasta este lumina ce traversează vacuitatea mentală, este intuiţia. Intuiţia, domeniu spiritual şi acţiunea, domeniul fizic, devin un tot prin practica Karate. Karate este o luptă în care totul este permis. Obligat de drama unei lupte disperate, omul se foloseşte, din instinct de conservare, de toate segmentele corpului pentru a-şi salva viaţa. De aceea bazele Karate-ului includ lovituri cu pumnul, cotul, piciorul şi genunchiul, permit proiectări, strangulări şi luxaţii. Acestea dau forma Karate-ului; senzaţia desăvârşirii tehnice, dublată de eficacitatea loviturilor conferă practicantului pace interioară şi calm, calităţi ce sunt greu de găsit prin practicarea sporturilor de luptă occidentală. Singura interdicţie în Karate este de a vătăma partenerul în timpul antrenamentelor şi adversarul în competiţiile arbitrate – Shiai. Aceasta presupune o mare măiestrie în dirijarea energiei corpului, prin execuţia tehnicilor.

ASHIHARA  KARATE

Ashihara Karate foloseşte logica ştiinţifică, bazată pe o raţiune naturală şi pe excluderea lucrurilor inutile. Karate-ul tradiţional trebuie să se bazeze sau pe tehnici uşoare sau doar pe forţă. În societatea de astăzi este nevoie de o formă mai  realistă de karate, una unde viteza, forţa, inteligenţa şi strategiile sunt în întregime incluse.

Ashihara Karate de asemenea încearcă să furnizeze studenţilor o ambianţă sigură pentru practicare. Dacă aceasta poate să fie obţinută trebuie să ofere un loc unde  studenţii să poată să se bucure de practică şi să îşi îmbunătăţească tehnicile lor fără să se rănească. Ashihara Karate a realizat şi continuu încearcă să realizeze, această cerinţă. El furnizează echivalentul unui câmp de luptă adevărat. În câteva cuvinte, el este cel mai realist Karate. El învaţă studentul cum să evite să primească lovitura  adversarului şi de asemenea cum să îl controleze şi să îl limiteze într-un stil avantajos şi eficace.

Ashihara Karate se străduieşte să creeze instructorii flexibili. Când dumneavoastră vă antrenaţi pot fi diferite moduri de a o face, acesta depinzând de vârsta dumneavoastră şi de condiţia fizică. Nu toţi practicanţii vor deveni profesionişti, astfel este important ca profesorii să nu uite niciodată să fie flexibili.

Ashihara Karate ar trebui să fie distracţie! El ar trebui să dea un îndemn studentului la a deveni şi mai bun, chiar mai puternic, şi chiar mai deştept. Pentru a menţine aceasta linie de gândire noi trebuie să ne străduim să păstrăm practica o distracţie deşi studenţii lovesc un zid şi se simt incapabili să mai continue, ei încă se străduiesc să înfrângă acel obstacol şi devin mai buni. Să nu fii satisfăcut de condiţia prezentă, dar ascunde dorinţa de a căuta un Karate mai logic şi mai realist. Întotdeauna să  avansezi cu măcar un pas.

Acesta este sumarul a ceea ce  Ashihara trebuie să spună.

Kancho HIDEYUKI ASHIHARA

S-a născut pe data de 5 decembrie 1944 în împrejurimile oraşului Hiroshima.

Fiind orfan el a fost crescut de bunicii lui într-o mică localitate numită Nomicho.

Prima oară a intrat în contact cu artele marţiale la vârsta de 10 ani când a început să practice Kendo ( artă marţială japoneză care cultivă spiritul Budo punând accent pe mânuirea sabiei japoneze ).

În anul 1960, la vârsta de 15 ani, pleacă în Tokyo unde începe să lucreze la o staţie de petrol timp de şase ani. În septembrie 1961, tânărul Hideyuki intra pentru prima oară în viaţa lui într-un Dojo de Karate. Ceea ce a văzut acolo l-a impresionat instantaneu. Clubul în care a intrat îi aparţinea maestrului Oyama Masutsatsu şi se numea Oyama Dojo ( care a devenit mai târziu cartierul general al stilului Kyokushinkai ).

Timp de câţiva ani Hideyuki Ashihara s-a antrenat intens participând la toate antrenamentele posibile. Voinţa şi perseverenţa sa au făcut posibilă obţinerea de către acesta a centurii negre ( Shodan ) pe data de 26 martie 1964. Avea doar 19 ani şi nimeni din Dojo nu putea să-l înfrângă la Kumite.

În 1966 Hideyuki Ashihara devine instructor la Honbu ( sediul central al organizaţiei ). Visul tânărului Hideyuki fiind acela de a răspândi în întreaga lume cunoştinţele dobândite de-a lungul a mii de ore de antrenament şi fiind un bun instructor Sosai Oyama a hotărât ca el să fie trimis în Brazilia pentru a deschide un nou Dojo. Din păcate acest lucru nu s-a întâmplat căci cu puţin timp înainte de a pleca a fost implicat într-o luptă de stradă în care au fost rănite cinci persoane. Hideyuki Ashihara a fost arestat şi dus la poliţie unde a refuzat să se legitimeze. Situaţia s-a complicat şi mai mult când unul dintre poliţiştii care-l interogau a fost trântit la pământ de acesta. Acest incident a fost raportat imediat la Honbu şi ca urmare a fost suspendat din toate funcţiile pe care le deţinea în Kyokushinkai. După două luni de la incident i s-a ridicat suspendarea şi a fost trimis în Nomura, mic oraş de pe insula Shikoku din sudul Japoniei. După alte trei luni a fost rechemat la Tokyo unde i s-a oferit o nouă şansă de a pleca în Brazilia. De această dată el a fost cel care a insistat să se întoarcă în Nomura unde dorea să-şi continue munca pe care o începuse acolo. Acest gest a fost apreciat de către elevii săi, iar reputaţia sa ca cel mai bun luptător şi instructor a început să se răspândească în toată Japonia. În scurt timp Nomura a devenit prea mic ceea ce l-a determinat pe Hideyuki Ashihara să se mute în oraşul vecin Yawatahama. Foarte repede el a fondat unul din cele mai mari dojo-uri din Japonia, iar activităţile au fost extinse şi în oraşele vecine Uwa şi Uwajima.

Tot în această perioadă Hideyuki Ashihara a dezvoltat şi principiul SABAKI care mai târziu va sta la baza propriului stil.

Următorul oraş în care s-a extins a fost Matsuyama City care a devenit foarte rapid un adevărat centru al sistemului de antrenament creat de el. Astfel, Hideyuki Ashihara a început să predea în cadrul universităţilor şi în cadrul Academiei de poliţie din Tokyo. În perioada imediat următoare au fost deschise Dojo-uri în Osaka, Kyoto, Kobe, Nara, Shija şi alte oraşe din întreaga Japonie.

În martie 1978 a început construirea Dojo-ului din Matsuyama, iar Hideyuki Ashihara s-a mutat acolo la sfârşitul aceluiaşi an. Clădirea a fost terminată în anul 1979, iar în anul 1980 a devenit cartierul general ( Honbu ) pentru New International Karate Organisation Ashihara Kaikan.

Instructorii din Dojo-urile învecinate se plângeau de popularitatea şi de dezvoltarea rapidă a cluburilor lui Hideyuki Ashihara. În cele din urmă conflictul cu conducerea de la Honbu a avut loc în martie 1978 când Hideyuki Ashihara a anunţat că va renunţa la conducerea Dojo-urilor pe care le-a înfiinţat şi că se va concentra asupra clubului din Matsuyama. Dar acest gest nu a fost de ajuns, iar Ashihara a fost exclus din IKO ( International Karate Organisation, organizaţia mondială a stilului Kyokushinkai ).

În septembrie 1980 acesta a pus bazele NIKO – New International Karate Organisation în cadrul căreia a continuat să-şi dezvolte propriul sistem: Ashihara Karate. La scurt timp după înfiinţarea NIKO – Kancho Hideyuki Ashihara a început să lucreze la redactarea unor cărţi despre programul lui de antrenament şi despre SABAKI, principiul ce domină Ashihara Karate. Prima carte a fost publicată în anul 1983, iar în următorii ani şi alte două. Două dintre cărţi au fost publicate şi în limba engleză ( Fighting Karate şi More Fighting Karate ). Au fost realizate şi trei casete video.

Din păcate la vârsta de 43 de ani, Kancho s-a îmbolnăvit. Primele semne ale bolii au apărut în anul 1987. Este vorba despre ALS ( Amyothrothic Lateral Sclerosis ) sau boala lui Gherig, care atacă sistemul nervos şi îl distruge în scurt timp. La început boala i-a afectat memoria şi apoi întregul sistemul nervos. Doctorii i-au prescris renunţarea la Karate şi o viaţă liniştită. Kancho Hideyuki Ashihara a exclus imediat această opţiune. El şi-a continuat munca până în ultima zi a vieţii sale. Boala a reuşit să-l doboare pe data de 24 aprilie 1995 când în urma unui stop cardio-respirator a fost dus la spital. La ora 2:48 a încetat din viaţă, cel care a revoluţionat Karate-ul cu un nou sistem de antrenament. Spiritul său va fi însă mereu cu noi, un lucru fiind cert : Kancho continuă să trăiască în amintirea elevilor săi precum şi în inima practicanţilor de Ashihara Karate din întreaga lume. La funeraliile lui au participat peste 1000 de persoane, elevi, prieteni şi rude pentru a-i aduce un ultim omagiu celui care a fost Kancho Hideyuki Ashihara un mare maestru în istoria Karate-ului modern.

Noul Kancho ( conducătorul şcolii ) – Hidenori Ashihara – este fiul lui Kancho Hideyuki Ashihara. Deşi foarte tânăr, la 24 de ani, el a preluat, potrivit tradiţiei japoneze, conducerea NIKO, ducând astfel pe mai departe munca şi visul tatălui său…

Kancho Hideyuki şi fiul său,

actualul Kancho, Hidenori Ashihara

Ce este Ashihara Karate?

Se spune despre Ashihara Karate, stil ce poartă numele fondatorului său, că este unul dintre cele mai noi şi mai complexe sisteme de arte marţiale din lume. Ideea de la care a pornit Kancho Hideyuki Ashihara a fost aceea de a crea un stil nou, ” fighting karate”.

Ce înseamnă “fighting karate”?

Într-o situaţie de luptă reală, situaţie întâlnită din ce în ce mai des în zilele noastre, există numai Învingători şi Învinşi. Pentru a reduce posibilitatea de a fi lovit şi pentru a ne pune la adăpost de un posibil atac, este necesară o abordare raţională a luptei din toate punctele de vedere. În timp ce sistemele de arte marţiale tradiţionale pun foarte mare accent pe tehnici ce nu mai au legătură cu lupta de stradă, fără reguli, Ashihara Karate încearcă o abordare mult mai eficientă şi mai realistică. Acest lucru se poate obţine numai prin punerea la dispoziţie a practicanţilor a unui mediu sigur şi propice dezvoltării capacităţilor fizice şi morale.

Se presupune că Ashihara Karate ar trebui să fie distractiv. De asemenea se presupune că ar trebui să dea elevilor impulsul de a deveni mai buni, mai puternici şi chiar mai isteţi. Pentru a menţine acest nivel trebuie să încercăm să ne păstrăm entuziasmul. Astfel încât chiar dacă întâlnim obstacole să le depăşim.

Simbolul  ASHIHARA KARATE

Cercul simbolizează zona de control a practicanţilor ASHIHARA, compus din patru mişcări circulare, având la mijloc corpul. Acesta este conceptul şcolii Ashihara de autoapărare şi reprezintă grafica care a fost adoptată ca simbol. Liniile ilustrează principiile mişcărilor cele mai eficiente ale corpului omenesc: cercul şi cel de-al treilea plan dimensional – sfera.

Mişcările circulare înseamnă că decât să te înfrunţi cu adversarul frontal, ar trebui să încerci să-l încercuieşti şi să te mişti în jurul lui, să-l împingi înainte şi să-l răsuceşti. Cu alte cuvinte, să încerci întotdeauna să stai pe laterală sau în spatele adversarului, acestea fiind cele mai dificile poziţii din care adversarul poate ataca. Într-o luptă adevărată, ”cercul mişcării se schimbă continuu”. În funcţie de mişcările adversarului, poţi răspunde cu un număr nelimitat de combinaţii – blocaje, lovituri circulare de mână sau picior, lovituri prin întoarcere cu mâna sau cu piciorul, să tragi, să împingi şi să dobori. Mişcările ( cadranele ) 1-4, combinate, formează un cerc prevăzut astfel încât chiar şi mişcările ce par total fără legătură în timpul luptei să fie o parte continuă şi integrală a principiului general al mişcării circulare.

Simbolul Ashihara Kai are cinci puncte care au o mare importanţă în antrenamente: Forma şi echilibrul, Viteza, Forţa, Tehnica şi Spiritul. Tendinţa omului spre perfecţiune îl provoacă să-şi îmbunătăţească continuu atât tehnica cât şi spiritul prin practicarea artelor marţiale.

Culorile simbolului Ashihara reprezintă:

- ROŞU – curajul, pasiunea.

- ALBASTRU – vastitatea spaţiului.

- ALBUL – puritatea, adevărul, pacea, sinceritatea.

Globul din interiorul cercului reprezintă lumea şi răspândirea stilului Ashihara Karate în toate colţurile lumii; pumnul îl reprezintă pe practicant.

ASHIHARA KARATE – SABAKI

Stilul Ashihara Karate poate fi caracterizat prin mişcări în cerc. Simbolul Ashihara Karate ilustrează principiile celor mai eficiente mişcări ale corpului uman. Corpul uman are o înclinaţie naturală spre a se mişca în cercuri şi în trei dimensiuni, ceea ce reprezintă mişcarea unei sfere.

Mişcările circulare nu presupun întâlnirea frontală cu adversarul, ci rotirea în jurul lui, rămânând lângă el sau în spatele lui, deviind atacurile şi transformându-ne într-o ţintă dificilă.

Loveşte fără să fii lovit! În încercarea de a atinge performanţele maxime ale corpului uman, şansele de a fi rănit sunt foarte reduse şi probabilitatea unei victorii este foarte mare.

Aceasta este filozofia Ashihara Fighting Karate.

Stilul “Ashihara Karate” este denumit după Kancho Hideyuki Ashihara, un om care a căutat tot timpul să găsească cele mai raţionale şi logice tehnici de Karate. Esenţa stilului Ashihara Karate constă în raţionalitatea sa înnăscută. Foloseşte o metodă care este probabil cea mai logică din punct de vedere ştiinţific. De aceea, Ashihara Karate este stilul cel mai vital şi practic în situaţiile reale de luptă.